Într-un monstruos format A4, care-i obligă pe librari să își rearanjeze rafturile și pe cititori să renunțe la cititul în mijloacele de transport în comun, noul volum al lui Dmitri Miticov – Dmitri: INTJ (OMG, 2023) – este o explozie formală, care adună laolaltă registre lexicale și grafice dintre cele mai diverse. Cu toate acestea, în spatele interfeței, pe care mulți ar numi-o „experimentală”, se află un vădit spirit romantic.
Înainte de a crea alter-egoul Dmitri Miticov, brașoveanul Robert Mîndroiu a debutat cu Efectul de peliculă la editura Vinea în 2006, fapt ce îl plasează în aceeași promoție de tranziție cu Gabi Eftimie, val chimic, Cosmina Moroșan sau Vlad Moldovan. Spun „de tranziție” deoarece ei se situează în falia subțire și neclară dintre poezia douămiistă și generația nouă, marcând trecerea de la scriitura autobiografică, tip Sociu&Ianuș, la… altceva, ceva ce critica tânără (câtă mai e) a renunțat de mult să mai definească (deși a purtat numeroase nume interșanjabile: postdouămiism, metamodernism, postumanism, neoromantism etc.). Ceea ce Miticov a publicat după aceea – Numele meu e Dmitri (Paralela 45, 2010), Dmitri: uite viaţa (Casa de editură Max Blecher, 2012), Dmitri: genul cinic (Cartea Românească, 2015) – nu a făcut decât să rafineze o direcție estetică in nuce din primul deceniu al anilor 2000: o încercare de a curăța zgura biografică din jurul stărilor subiective sau, în termeni mai pretențioși, o cultivare a interiorității fără referent, construită pe fundalul unui afect impersonal, ce își mimează propria absență. Din acest motiv, vom vedea constant în rândurile tinerilor poeți (de la Andrei Dósa la Deniz Otay sau Diana Cornea) o serie de voci cerebrale, prin care subînțelegem că poeții vor cu orice preț să elimine emoția, dar ajung s-o bage înapoi în incintă pe ușa din spate. Dintre acești autori, Dmitri Miticov a fost cel mai riguros, sistematic și chirurgical cu propriile trăiri. Cele trei cărți din 2010, 2012 și 2015 pot fi citite ca o trilogie compactă, în care un personaj poetic pune bazele unei „critici a rațiunii afective”, categoriile principale fiind nostalgia copilăriei, criza vârstei mijlocii, moartea tatălui sau versurile trupei Radiohead. Găsim aceleași teme (plus una nouă: cea a paternității) și în volumul din 2023, care face – ca ambiție, cel puțin – cât cele trei cărți anterioare la un loc.
Într-adevăr, INTJ este un obiect impresionant. Formatul A4 (tipărit pe orizontală, adică în landscape) are sens în economia formală a volumului. Cartea este construită pe trei coloane, fiecare cu o logică proprie, dar fără o direcție prestabilită, ceea ce face lectura să fie flexibilă. Așadar, deși fac trimiteri în zig-zag una către cealaltă, cele trei secțiuni pot fi citite la fel de bine concomitent, pe rând sau chiar pe sărite. Iar surprizele nu se opresc aici: cititorul care se va aștepta la simple versuri va fi indus în eroare. În sine, poezia este doar un limbaj printre celelalte registre din acest volum eclectic, care adună – când nu asamblează strofe metalice sau blocuri de text, rimate intermitent cât să ajute „digestia” – diagrame, ecuații, partituri, spectrograme, coduri, pulsuri, secvențe ADN, structuri de cromozomi, alfabet Braille, cod Morse, hieroglife, diapozitive, hârtie milimetrică, suprapuneri de text și chiar decupaje mise en abîme din filele cărții. Cu alte cuvinte, Dmitri: INTJ este o odă maximalistă adusă mediului grafic pe hârtie, jocul singuratic în care un individ excentric s-a lăsat absorbit pe parcursul ultimilor opt ani care au trecut de la Genul cinic încoace. Se putea face mai mult prin acest montaj? Sunt realizate aceste mixaje, uneori, fără discernământ critic? Este asamblarea lor un pic haotică? Răspunsul e „da”, însă „problemele” acestea pălesc atunci când ne uităm la schema mai mare a lucrurilor.
De fapt, adevărata problemă pornește chiar de la schema mai mare a lucrurilor. Într-adevăr, tot acest asamblaj s-ar fi dorit multicolor și divers, un univers vast – spune Florentin Popa pe copertă – „în care am intrat doar pentru a nu mai ieși niciodată”. În realitate, odată ce intri și te plimbi puțin prin labirintul proiectat de Miticov, realizezi că efectul este unul destul de monoton pe oriunde ai lua-o. Efectul nu ține de formă/format, ci de program. Există o schemă binară destul de simplă în jurul căreia se învârte discursul tentacular al lui Miticov: binomul rațiune–emoție („chestionarea emoției anunță factorul rațional”), cea de-a treia categorie inventariată în schema Myers-Briggs a celor șaisprezece personalități (o teorie pseudoștiințifică, de altfel). Ca INTJ, personajul lui Miticov – cunoscut la nivel popular ca „Arhitectul” – deține, într-un mod aproape patologic, o rațiune excesivă („analizând istoria emoției, mai degrabă decât trăirea ei”). Factorul rațional – numit cândva și „genul cinic” – este dus până în pânzele albe, adică în punctul în care se transformă, paradoxal, în opusul său: „Cînd închizi cercul e atîta control peste control și atîta emoție în control”. Pe de o parte, acest exercițiu masochist de extragere a emoției din rațiune produce tot multă alienare și izolare, expresiv subliniate la nivel discursiv. Pe de altă parte, nu aduce noi nuanțe în spațiul emoțional: forma din INTJ nu explică emoția, ci doar – cel mult – o încetinește. Din acest motiv, aș zice că cea mai bine realizată secțiune este chiar una care se îndepărtează de planul memoriei afective: „Fig. 1.”, unde personajul lui Miticov – printr-o sincronizare inconștientă cu recentele discuții din spațiul public – își disecă dependența față de jocurile de noroc.
Mai mult, schema rațiune–emoție nu doar că este foarte simplist privită din punct de vedere psihologic (pe modelul „emisfera dreaptă vs. emisfera stângă”), însă pare că ea există și într-un vid absolut, separat de lumea materială sau socială, la care are acces numai Poetul. Astfel, în coloana din dreapta, vom vedea un tratat matematic care descrie aproape mot-à-mot teoria freudiană: vorbim despre un „spațiu maximal” (conștiința) care generează o „megastructură” (opera), extrăgând din „subspațiu” (subconștient) trăirile obscure, totul de la distanța sigură a „singularității” INTJ, id-ul presetat al Arhitectului introvertit, intuitiv, rațional și critic. De multe ori, vocea intră deja într-un domeniu SF-speculativ, fiindcă pare că ne vorbește dintr-un cronotop viitor („Generezi informație nu în exterior, ci către varianta ta din viitor”, „Gândul meu de acum călătorind cu energii din viitor / spre lumea lor redată sacadat, repetitiv, neîncetat”) despre amintiri pierdute demult, criogenizate într-o capsulă a timpului („Sunt fantoma locurilor prin care am trecut”), un trecut pe care Poetul l-a pierdut, probabil, din cauza hiper-analizei, și care acum mai poate exista doar prin rememorare: „Eu nu trăiesc, eu produc / amintiri”; „Prezentul apare în tonuri / de gri (cu atîta lucru mă pot obișnui) și doar memoria păstrează / în lucrurile vechi nuanțe vii prin selecția ei afectivă care le dă / consistență pe măsură ce se îndepărtează”.
Această postură a Poetului, a cărei subiectivitate se separă de Lume într-o detașare dacă nu metafizică, atunci cu siguranță imaginară, ar trebui să ni se pară cunoscută, pentru că nu doar că rezonează cu ennui-ul individualist al clasei de mijloc, ci se află și la baza mitului nostru poetic național. Este vorba, de fapt, despre un romantism crepuscular, trecut în culori negative. De multe ori, ecouri cosmice, trecute fugar printr-un Cărtărescu post-eminescian, apar în textul lui Miticov: „Rețele monstruoase de galaxii clipind deodată sau în contratimp / sub norii de criblură densă, ocupînd în timp un loc considerabil” etc.. Mai mult, glosa finală nu este doar un intertext după Epopeea lui Ghilgameș, ci și o trimitere subtilă la Eminescu și la detașarea à la Biedermeier: „Nici încline a ei limbă / Recea cumpăn-a gândirii / Înspre clipa ce se schimbă / Pentru masca fericirii”. INTJ e un proiect necesar, iar suprapunerea limbajelor din partiturile sinestezice din prima parte mi se pare interesantă. Însă INTJ pare a fi și un gest anacronic, culturalist, o pauză (și nu o avansare) în dialogul cu tradiția romantică. Saltul cuantic în formă riscă să fie, în lipsa teoriei, doar o rotire în jurul cozii. Prin urmare, vorba Poetului: „toate-s vechi și nouă toate”.
