Uau e primul volum publicat de Dan Sociu în ultimii cinci ani. În 2014 îi apăruse antologia de poezie Vino cu mine știu exact unde mergem. Uau este și el un volum rezumativ-retrospectiv. Deși compus din texte noi, Uau trece în revistă cam toate etapele – dpdv formal și tematic – din literatura de până acum a lui Sociu. Poezia alternează cu proza. Versul liber (folosit de Sociu în primele lui volume) e împachetat alături de poezii cu ritm și rimă (în genul celor care închideau antologia din 2014). Narațiuni sec-autobiografice fuzionează cu exerciții neoexpresioniste cu accelerația călcată până-n podea. La nivel tematic, sunt prezente în Uau tușele conspiraționiste din Urbancolia (doar că acum ridicate la un nivel metafizic), pasajele de prăjeală narcotică din Nevoi speciale ș.a.m.d.
Însă n-avem de-a face cu un Sociu reîncălzit, ci cu un Sociu reîncărcat la un alt nivel. Un Sociu care se folosește de vechile lui skill-uri (deja clasicizate și imitate de tinerii poeți), de vechile lui biografeme, de vechile lui șmecherii pentru a compune o carte mai ambițioasă și mai sistematică decât tot ce a făcut până acum. Proiectul lui poate fi descris în mai multe feluri. Într-o formulare pretențioasă, Uau oferă un scenariu soteriologic: din infernul cotidian al suprafețelor, al aparențelor, al profilurilor Facebook, Sociu evadează într-o lume a iluminării; dintr-un „bec spart/ pe-o stradă părăsită”, el se transformă într-un bec care funcționează cu electricitate venită de sus.
„Uau”
În termeni mai puțin mistici, Uau poate fi descris drept povestea unei transformări – ca-n jocurile video unde crești în nivel sau ca în Don Quijote, unde te transformi dintr-un flăcău tomnatic într-un cavaler rătăcitor cu mințile praștie. Citit în termenii culturii populare ca joc video, Uau urmărește tranziția lui Sociu – sau, mă rog, a posesorului vocii narative din carte, care este identificat cu Sociu prin detaliile biografice; îi zic „Sociu” din comoditate – de la nivelul „rupt în cur” (un băiat cu diverse probleme sentimentale, financiare, medicamentoase etc.) la nivelul „paladin” (unde se umple de mana lui Dumnezeu și începe să predice cu voce de tunet pe străzile din București și Botoșani). Acest scenariu de tip „from zero to hero” poate fi citit și invers, ca în Don Quijote, unde drumul parcurs e de tipul „din lac în puț” – adică de la nivelul „rupt în cur” la nivelul „rupt în cur și pe deasupra la encefalogramă”.
Pe scurt, Uau determină două lecturi divergente: povestea unei iluminări vs povestea unei înnebuniri; Sociu l-a descoperit pe Dumnezeu vs Sociu l-a descoperit pe Dumnezeu pe coclauri. Amândouă sunt la fel de legitime, ele se leagă dialectic în cuprinsul volumului.
Ceea ce înseamnă că Uau este din capul locului un pariu extrem de riscant, care se plasează cu bună-știință într-o zonă de nisipuri mișcătoare. Sociu a fost întotdeauna un maestru al ambiguității, dar în acest caz contextul nu-l prea ajută. Generația 2000, din care Sociu face parte, a fost deja descrisă de Mircea Cărtărescu drept „o generație de sinucigași și de călugări” (citat din memorie). Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Marius Ianuș, Ștefan Baștovoi sau mai discretul Marius Ștefănescu (cu un cameo în primele pagini din Uau) – toți l-au descoperit pe Dumnezeu la un moment dat și – cu excepția lui Ianuș – s-au călugărit. Literatura lui Marius Ianuș a încasat efectul cel mai penibil al convertirii: dintr-un poet protestatar complex, Ianuș s-a transformat peste noapte într-un poet neolegionar simpluț, care l-a dat pe Allen Ginsberg pentru Radu Gyr. Cum Ianuș era starul noii literaturi din deceniul trecut, eșecul lui s-a transferat simbolic asupra generației douămiiștilor.
Pe de altă parte, după cum arătam în textul despre Michel Houellebecq, citându-l pe Ben Jeffery, legătura lui Houellebecq (și a douămiiștilor influențați de el) cu misticismul nu se reduce la accidentalul biografic, ci este cumva structurală: credința oferă o soluție mai reconfortantă psihologic decât cinismul pentru a ieși din „deșertul realului”, din labirintul material al capitalismului târziu (în care, după cum spunea cineva, este mai ușor să ne închipuim sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului – recomand în acest sens Capitalist Realism: Is There No Alternative? de Mark Fisher). Așadar, în alte condiții istorice, Ianuș repeta gestul lui Steinhardt, care se lăsa convertit în pușcărie de un popă legionar pentru a-și oferi astfel un scenariu imaginar de evadare.
Totuși, Sociu face parte din altă ligă decât Ianuș. În anii 2000 Ianuș avea o cotă mai ridicată și părea „buzduganul unei generații”, dar timpul avea să arate că Sociu era poetul mai bun și mai inteligent, mai versatil, mai capabil să evolueze. Pe de o parte, așadar, e foarte posibil ca convertirea lui Sociu să fie reală (argumente: profilul lui de Facebook, plus background-ul – de pildă, apărea deja din 2013, într-un roman de Adrian Schiop, sub numele de „poetul creștin”). Pe de altă parte, Sociu e prea inteligent literar (și nu numai) pentru a reduce această iluminare la strigături de tipul „Doaaamneeeeeee” (cum făcea Ianuș). Sociu are profil mai curând de iezuit decât de popă ortodox.
Așadar, indiferent de ce a făcut Sociu cu viața lui în timpul lui liber, în Uau el reușește în raport cu această experiență să n-o livreze ca predică (decât cel mult la nivelul insidios în care autorul e expert), ci sub formă de artefact literar. Un artefact literar construit astfel încât să păstreze alibiul ficțiunii și al postironiei, dar deschis, prin trape succesive, către diverse scene existențiale: scena alienării metropolitane, scena „paradisurilor artificiale”, scena precariatului artistic, scena periferiilor regionale, urbane sau sociale, scena tatonărilor de gen (inclusiv în sensul de „male gaze”), scena psihotică, lipsită de orizont, a homeleșilor, scena pelerinajului religios ș.a.m.d.
Uau are o orchestrare complexă, ce poate fi împărțită basically în șapte episoade care conduc tranziția ambiguă a protagonistului către condiția de iluminat sau de nebun. Ele sunt legate prin numeroase fire și prin teme secundare – toate perfect acordate la firul principal.
I. criza incipientă, de tip „Nel mezzo del cammin di nostra vita/ mi ritrovai per una selva oscura” (la Sociu: „așa mi s-a acrit de internet și de cărți/ plouă-ntre blocuri, vântul face valuri de bălți”);
II. un prim flash-back prin care criza existențială capătă mai mult corp: rememorări dintr-un Berlin plin de narcotice, în care orice acumulare de obiecte își găsește unitatea de măsură în cantitatea de drog aferentă;
III. alt flash-back: Sociu încearcă să agațe o tipă: văzută de aproape, fața ei îi apare îmbătrânită și ridată, ca un avertisment (și în episodul berlinez anterior apăruse o fată cu fața distrusă de droguri). Dar fata se dovedește o „tizeriță” și îl lasă singur;
IV. un nou flash-back, de această dată în copilărie-adolescență;
V. reîntoarcere în prezent/ trecutul recent: este introdusă tema morții lui Sociu, văzută ca proces de durată și ca tranziție către altceva; din nou flash-back-uri, de această dată din perspectiva morții, un proces inițiat în trecutul îndepărtat;
VI. momentul epifanic al volumului, relatat din două perspective – a prietenei lui Sociu (citată cu ghilimele, semn că nu Sociu a scris textul – dar cine știe?) și a lui Sociu: Sociu aduce acasă un homeless, își împarte cu el hainele, mâncare, banii. Întâlnirea cu homeless-ul acționează ca un trigger pentru iluminarea lui Sociu;
VII. volumul se închide prin câteva scene în care se manifestă schimbarea la față a lui Sociu. Nucleul lor e scena în care Sociu, înarmat cu un pet de bere Neumarkt, pătrunde în Casa Poporului, trecând de filtrele de jandarmi, și reușește să strige înainte de a fi arestat: „A venit tati, gata cu voi, afară cu voi”. Aluziile – tipice pentru tipul indeșirabil de postironie din repertoriul Sociu – amestecă intrarea lui Iisus în templu cu biciul în mână (Casa Tatălui vs Casa Poporului) cu supranumele lui Liviu Dragnea, până de curând bossul din Parlament, Daddy. Ulterior acestei scene, Sociu peregrinează pe la biserici, se întoarce acasă în Botoșani (completând astfel întoarcerile anterioare în trecut și regăsindu-și mama), întâlnește diverse personaje mai mult sau mai puțin demonice (noi „probe” de care trebuie să treacă). Pentru ca sfârșitul să amestece limbajul birocratic al procesului verbal întocmit de SPP după pătrunderea lui Sociu în Parlament cu limbajul lui Sociu însuși, care încearcă să le explice ofițerilor SPP intențiile lui. Este un final briliant, care surprinde alegoric felurile în care un text inclasabil ca Uau poate fi citit: birocratic sau empatic, disprețuitor sau admirativ, cu un rânjet sau cu adeziune, ca o ciudățenie sau ca un act de curaj, ca un eșec sau ca o capodoperă. În ce mă privește, cred că Uau este cea mai bună carte a lui Dan Sociu: o sinteză a ceea ce a scris până acum, dar și o capodoperă în raport cu care va fi măsurat tot ce va publica de acum înainte.
