Hoodoo, romanul lui Cosmin Leucuța, este o carte ciudățică. Asta se vede de la primele pagini. Stilul este vetust și naiv, cu fraze de felul:

„Şansa de a alege este cea care arunca pământ peste trupul mort al fericirii.”

„Luă decizia în intervalul de timp necesar unui miel să-şi scuture coada de două ori.”

În câteva cazuri frazele sunt chiar stângace:

„Sofia nu înlocuia frecvent prezervativul din poşetă, dar asta nu trebuie să dea de înţeles că nu cunoştea şi nu aprecia poftele carnale. Îşi alegea atentă partenerii cu care copula”

sau rizibile:

„simţi cum sperma, ca o săgeată, îi străpunse pe amândoi”.

Dar, în fine, trebuie reținută deocamdată ideea de naivitate a stilului. OK, și acum poate fi uitată, pentru că această naivitate este aparentă.

Asta se vede din felul în care Leucuța își construiește romanul. 80% din carte clonează acțiunea unui film american de serie B: o tânără e pe cale de a fi asasinată de un killer angajat de un ins diabolic, e salvată in extremis și se angajează într-un road movie împreună cu salvatorul ei, la rândul lui un bad guy care tocmai a evadat. Acest scenariu de tip cartoon este presărat cu scene de sex și cu cafturi descrise detaliat pe mai multe pagini.

Întrebarea care se pune este: la ce bun? La ce bun să clonezi un film de serie B într-un roman de aproape 500 de pagini? La ce bun să clonezi pentru a enșpea oară un film de serie B într-un roman? Într-un roman care apare nu în SUA, unde ai putea spera să intri pe piața literaturii de consum, ci în România, unde o astfel de piață nu există?

Există, teoretic vorbind, mai multe metode de a justifica o astfel de alegere:

- metoda lui Jean-Luc Godard din Alphaville (1965) sau a romanelor lui Jean Echenoz: partea de action este deconstruită prin derularea ei la o viteză prea rapidă sau prea lentă, astfel încât simplul entertainment pe pilot automat se duce pe apa sâmbetei;

- metoda din filmele lui Quentin Tarantino, care preia o tonă de clișee și le înfige o seringă cu adrenalină în inimă, trezindu-le la viață:

- metoda din romanele lui Maurice Dantec, care atașează unor povești thrileristice o coafură teoretică inspirată de Gilles Deleuze și alți hardeurs.

Ei bine, în cele din urmă Leucuța nu se dovedește un naiv. Soluția lui se numește deturnare a clișeului prin schimbare de cod – cam ce a făcut Tarantino în From Dusk till Dawn, care începea ca o poveste cu gangsteri și se transforma la jumătate într-o poveste cu vampiri. Road movie-ul din Hoodoo se transformă în ultima parte a romanului (ultimele 20% de procente, după cum îmi transmite Kindle-ul) într-un thriller metafizic, amintind oarecum de Zei americani al lui Neil Gaiman. Cuplul fugar din roman se trezește angajat în preludiul unei bătălii a Armaghedonului. Și Hoodoo se transformă astfel dintr-o carte relativ palpitantă (dar cam prea lungă) într-o carte interesantă (deși prea lungă).

Această deturnare finală este pregătită din vreme. Romanul este plasat într-un decor internațional (probabil nord-american), situat, după cum se înțelege treptat, în viitor: un viitor în care Nick Cave moare la 87 de ani și în care tocmai s-a lansat Windows 20. Un viitor în care Dumnezeu s-a întors printre oameni, dar – vești proaste – seamănă mai curând cu demonicul Randall Flagg al lui Stephen King.

Felul în care Leucuța transformă treptat naivitatea, banalitatea și clișeele inițiale într-o pastă bizară reprezintă principala calitate a romanului. Amatorii de glume metatextuale primesc numeroase bonusuri. De pildă, un personaj din roman citește o povestire mai veche a lui Leucuța (Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro), reprodusă imperturbabil de-a lungul a peste 30 de pagini. Cineva fumează țigări Red Apple (un brand ficțional împrumutat din filmele lui Tarantino). Lui Bob Dylan îi este atribuit un playlist cu care n-are nici o legătură (gen Where the Streets Have No Name, cântecul lui U2, sau Born to Run al lui Bruce Springsteen). În general, muzica joacă un rol important, de la sugestiile muzicale care punctează fiecare capitol până la trimiteri aparent nevinovate la „o gaură neagră supermasivă”.

În concluzie, Hoodoo e o carte care m-a intrigat prin conceptul ei, deși m-a convins doar parțial. Ar fi câștigat dacă autorul ar fi tăiat vreo 200 de pagini, dacă ar fi renunțat la firele irelevante (aventurile sentimentale și erotice ale unui personaj secundar sunt lipite cu totul artificial) și dacă schimbarea de cod s-ar fi produs la jumătate, nu spre sfârșit. Dar, oricum, raportat la media prozei românești contemporane, care se scaldă într-un realism minimalist și predictibil, romanul lui Cosmin Leucuța este suficient de bizar încât să poată fi considerat original.

Cosmin Leucuţa, Hoodoo, Editura Polirom, 2018, 480 p., 50 lei