L-am descoperit pe Bogdan Răileanu în primul număr din Iocan cu povestirea Ce mai face Vincent Gallo. O vacanță la schi în Austria, un ménage à trois disfuncțional, o atmosferă sufocată de anxietăți erotice și existențiale – toate rotițele din mecanism funcționau cu precizie. Dar ce funcționa în primul rând era vocea personajului lui Răileanu: deși cinismul urban-corporatist e o monedă curentă în proza recentă, aici avea niște calități suplimentare – în primul rând un simț stilistic care își flexează mușchii exact cât trebuie, la mijlocul distanței dintre calofilie și naturalețe.

Ce mai face Vincent Gallo îmi plăcuse foarte mult și mi-a plăcut și a treia oară, când am recitit-o în volumul de debut al lui Răileanu, Tot spațiul dintre gândurile mele. Însă nu-i cea mai bună piesă din carte și nu reprezintă decât parțial/aproximativ potențialul autorului. Răileanu este un scriitor mult mai versatil decât m-aș fi așteptat extrapolând Ce mai face Vincent Gallo. Sigur, urbanii contemporani sunt terenul lui predilect de manevră. Sigur, și-a dat doctoratul în corporatiști și în clasa de mijloc. Dar, dincolo de asta, știe cu mingea pe toate compartimentele. Îi ies fazele comice, îi ies fazele erotice, îi ies fazele sociale, îi ies fazele subtile, îi iese sarcasmul, îi iese ironia, îi iese LGBT-ul, îi iese chiar și delicatețea. Manevrează cu aceeași naturalețe printre homleși și printre corporatiști, printre activiști eco și loseri de bani gata, filează convingător mediile artistice (cu un bias pentru sculptură; dar și literații avizați vor sesiza un cameo al lui Adi Urmanov) și mediile unde parola „Arsenie Boca” face legea, schimbă cu ușurință decorul național cu cel internațional și așa mai departe.

Cele mai bune piese sunt Mușcă și taci, Bastards & Sons și Capul de girafă, plus Vincent Gallo. Dintre acestea, Bastards & Sons este cea mai complexă emoțional – un crossing între lumea artistică și un salon de masaj erotic. Mușcă și taci e o farsă lucrată pervers și la mare artă, despre un hold-up la moaștele Sfintei Parascheva plănuit de o cuvioasă față bisericească. Capul de girafă, care acroșează tot lumea artelor, segmentul de fițe, funcționează cel mai bine la nivel comic – într-un stil tot pervers, dar mai explicit; btw, sper că girafa căreia i se taie capul n-a avut de suferit în timpul filmărilor. 

Niciunul dintre cele 11 texte nu coboară sub nivelul agreabilului. Dar primele două povestiri, Tot spațiul dintre gândurile mele și Alex, sunt cele mai slabe: prima e o glumă meta care putea să lipsească, a doua apelează la o turnură fantastică trasă de păr. Marius Chivu zicea în recenzia lui că nu i-a plăcut nici ultima povestire, Poezie pentru poeți de peste 50 de ani, dar eu am găsit-o cel puțin amuzantă: un tip pe care-l cheamă Mircea Cărtărescu vrea să fie scriitor, dar nu prea reușește din pricina numelui, care, nu-i așa, era deja adjudecat. Prin urmare, își schimbă numele în Mircea Cărtăreanu, dar nu și norocul, deși în cele din urmă și-l schimbă și pe acesta, pentru că are ocazia să-l întâlnească pe adevăratul Cărtărescu. E o proză mai ușurică, pe care aș fi citit-o cu plăcere în Iocan sau altundeva. Dar în ansamblul volumului e o piesă atipică, pentru că prin povestirile lui cele mai bune Răileanu reușește să fie mult mai mult decât un simplu scriitor entertaining. Mă declar fan.

Bogdan Răileanu, Tot spațiul dintre gândurile mele, Editura Polirom, 2017, 216 pag.