Sebastian Lăzăroiu, Balena Albastră, Editura Polirom, 2017, 320 p., 35 lei

În Balena Albastră, un agent secret rus e trimis în inima întunericului siberian pentru a da de urma celui care a inițiat jocul Balena Albastră. Totuși, prezența Balenei Albastre în romanul lui Lăzăroiu (fost consilier prezidențial și fost ministru al Muncii în guvernul Boc) e mai curând o cioacă decât o temă reală. Nu-i exclus să fi fost lipită târziu, după ce cartea fusese mai mult sau mai puțin scrisă, din simplu oportunism în raport cu un subiect de notorietate. Basically, tot ce are de spus Lăzăroiu despre Balena Albastră e cam ce spunea și Gabi Firea: dragi copii și adolescenți, nu vă jucați cu Balena. În rest, în planul poveștii, Balena Albastră dă din coadă un pic la început și apoi dispare, revenind un pic către sfârșit, când mai trimite un jet că n-a dispărut de tot; rolul său narativ de a porni acțiunea și de a fi prin zonă când aceasta se termină.

Pe Lăzăroiu îl interesează efectiv alte chestii. De pildă, să scaneze antropologic satul de iakuți unde ajunge agentul secret. Deh, Lăzăroiu e sociolog. Doar că nici despre aștia n-are prea multe de spus, în afară de faptul că, prin comparație cu agentul rus (văzut cumva ca un arian), băștinașii sunt niște bețivi perverși. Mă rog, la o adică putem vedea aici un fel de roman cu cheie despre votanții PSD-ului, deși nu văd de ce atât de lung. 

Altă chestie care-l interesează pe Lăzăroiu este aventura erotică pe care o trăiește spionul cu o văduvioară localnică.

Și cam asta e tot. Altceva nu pare să-l mai preocupe pe Lăzăroiu. Ultimul dintre lucrurile care nu-l preocupă este stilul. Stilul e atroce. Iată un scurt pasaj sentimental:

Și se opri pieptul lui alb și mare, roziu acum de la biciuirile zăpezii, la un milimetru de nasul ei mic și cârn, care îndată se-nfoie și-adulmecă mirosul acela tare de bărbat amestecat cu frig și cristale.

Și unul mai lung:

Se aplecă peste masă și desfăcu larg picioarele, dârdâind neîntrerupt (...). Și din ea șiroia ceva, ca gheața topită; simțea că i se prelinge pe picior o primăvară târzie, un țurțur singuratic atârnat de tavanul dorințelor, picurând, picurând, picurând.

Și-apoi Aleksei intră vijelios, întâi puțin timorat, bine proptit în picioare, ca un armăsar drogat, apoi din ce în ce mai mult și mai strașnic, încât mugetl ei îl cutremură de plăcere din creștet până-n genunchi. Iar pupitrul de care ea se sprijinea începu să se hâțâne, amenințând să se prăbușească cu toate aparatele de e el, o dată, de două ori, apoi mai tare; acele de pe cadrane oscilau atât de neobișnuit, de-ai fi crezut că un câmp magnetic terestru s-a înfiripat din nimic ca să le dea peste cap.

Iar ea, preț de o clipă, crezu c-a leșinat sau poate chiar și-a pierdut cunoștința, pentru că nu mai auzea nimic în jur, nici nu mai vedea luminițele acelea de pe monitoare, era ca într-o peșteră unde o singură stalactită picură duios, calmă, fără nici o grabă, apă văroasă.

Păcat că la noi nu există premiul pentru cea mai proastă scenă de sex dintr-o carte – Lăzăroiu ar fi fost o opțiune serioasă în cursa către titlu. Tot romanul este scris așa, și asta e vestea bună: fără astfel de pasaje distractive, cartea ar fi rămas doar ucigător de plictisitoare. Metafore și comparații ridicole, miorlăituri sentimentale, pastișe stângace după un stil „înalt”, plus un simț lexical castrofal, în care formele populare subminează constant neologismele. Din când în când, pentru atmosfera, nu-i așa, rusească, sunt aruncate în arenă câte un „na zdorovie” sau câte o „devușka”. Tot pentru atmosfera autentic rusească, personajele citează din Anna Karenina sau din poeziile lui Esenin (întâmplător chiar din alea puse pe muzică de Ducu Bertzi). Cu același simț al limbii: în contextul unei discuții ’telectuale despre pathos la vechii greci, un personaj găsește de cuviință să reproducă un strofă din „bădia Lermontov”.

Foto: NOAA Photo Library