În 1962, Jacques Rozier filma Adieu Philippine, despre un trio de tineri cărora le dă târcoale o dorință frenetică de vacanță. De atunci, pentru un grup mic, dar fidel de admiratori ai filmografiei sale (cinci lungmetraje, toate superbe), vara nu a mai fost niciodată la fel. Filmul este disponibil pe platforma MUBI.

„Ia spuneți, domnișoarelor, vă interesează televiziunea? Vă predau cursuri la seral...” Așa începe totul la Rozier. E nevoie doar de o replică ghidușă pentru a porni mașinăria veselă a hazardului. Cineast al întâmplării inexplicabile și al coincidenței premeditate – și singurul care i-a putut face concurență lui Éric Rohmer pe acest front –, Rozier știe că cele mai mari aventuri au pornit mereu într-o doară. Deja, la debut, își încearcă mâna cu această partitură a picarescului mărunt (o mică întâmplare care naște o alta care naște o alta) și impune vara – vara ca peisaj, vara ca stare a spiritului – drept unic subiect demn pentru cinema.

Adieu Philippine este o capodoperă ale cărei detalii rocambolești încă nu încetează să fascineze. Față de Rohmer, mereu concis, Rozier dă pe-afară: luxuriant la nivel formal – totul are drept de cetate la el: de la duble „greșite” la jump cut-uri –, filmul are nevoie de câteva tururi de pistă amețitoare înainte să își găsească traiectoria de cometă. Până să plece în vacanță – o tărășenie delirantă în Corsica –, protagonistul nostru își face veacul la televiziunea publică, lucrează pentru un magnat dubios, interesat de reclame, și încearcă să se amuze în puținul timp liber care i-a mai rămas: cumpără o rablă de mașină alături de trei prieteni, se amorezează de două fete care nu e clar dacă îl joacă pe degete sau se lasă vrăjite de șarmul său irezistibil, nu stă o clipă locului.

Istoria a sfârșit prin a da dreptate acestui film multă vreme ignorat, uitat, diminuat. A văzut în el tot ceea ce împarte cu mai cunoscuții confrați ai Nouvelle Vague-ului – o libertate molipsitoare a tonului, o formă care abia se-abține să nu își iasă din pepeni, o examinare-celebrare a tinereții șaizeciste. Dar a notat și punctele în care, aproape prin inadvertență, Adieu Philippine e în avans față de colegi: de pildă, în fluiditatea deloc resentimentară cu care circulă prin industrii conexe (TV, publicitate) care nici măcar azi, în panteonul cinematografului, nu sunt luate for granted. Ce îl distinge pe Rozier e această bonomie împăciuitoare – „cu toții trebuie să trăim cumva”, cuplată la o reală curiozitate pentru ce e nou și, eventual, disprețuit de snobi: parcă dintr-un gust avangardist pentru eterogen, el ne arată momente de pe platoul unde se turnează un peplum caraghios pentru televiziune, dar și rush-urile stricate ale unei reclame la detergenți – o dublă, a doua, a treia, până ce gagul se dezumflă cu totul și nu mai rămâne decât un sentiment opresant de incompetență.

Ochiul satiric al filmului e pur și simplu formidabil. El face din Paris un mare teren de joacă al tinerilor obligați să se fofileze printre adulții care, invariabil, „aveau 30 de ani în 1925” și sunt acolo doar pentru a face pe sugar daddy-ul sau a ne enerva cu povețe. Această cronică a generației „yéyé”, care descoperă cha-cha-cha-ul și modelling-ul, face „vrum-vrum” cu mașina și bea Coca-Cola cu lămâie, rămâne neegalată în clarviziunea ei, ca și în adeziunea ușor amuzată la un mod de viață importat de peste ocean. Niciodată superbia post-adolescentină nu a fost mai flamboaiantă ca aici, transformată într-o nevoie existențială de evadare, de explozie în toate direcțiile. Filmul era, atunci, capabil să devină o afacere prietenească, o tabără care să restituie experiența incomensurabilă de a fi tânăr și liber. Adieu Philippine e un film la fel de bezmetic, de solar, de melancolic precum subiecții săi în floare, surprinși în timp ce se îndreaptă, fără s-o știe, spre vârsa adultă.

Filmul nu e doar nonșalanță și petrecere. Primul său cadru, cu atât mai obsesiv cu cât se vrea uitat în puzderia de evenimente ulterioare, este de fapt un carton care anunță: „al șaselea an al Războiului din Algeria”. O peripeție estivală prinde să se nască firesc pe un mal al Mediteranei, apoi ajunge la o formă de intensitate permisă doar de prezența stranie, pe malul opus, a unui conflict armat. Conflict către care tânărul nostru se îndreaptă cu toată viteza, într-o formă teribilistă de indiferență. Vacanța nu ar fi la fel de frumoasă, iar Rozier nu ar fi un cineast la fel de mare al tragismului mic, cel care se reaprinde an de an, dacă nu ar exista un sfârșit – un tic-tac care ne înștiințează că totul e provizoriu. De unde și utopia gravă și emoționantă a acestor tineri – toți am trecut pe acolo – care vor să transforme vacanța din paranteză fericită, dar excepțională, în normalitate a traiului.

Rozier a murit anul acesta la 96 de ani. Către final a dus o viață tristă și plină de lipsuri, în vădit contrast cu gagurile excentrice pe care, de la Du côté d’Orouët (1971) la Maine-Ocean (1986), le-a mobilizat în numele extazului de a fi în viață. Ador acest moment din Adieu Philippine când, rămași fără răcire la motor pe pantele Corsicii, cei trei se despart: doi pleacă în căutare de apă și lipsesc cam mult timp, ceea ce dă naștere unui torent de subînțelesuri lejere, iar fata rămâne la mașină, unde întâlnește un marinar într-un costum de amfibie, care începe să-i cânte, într-o franceză puternic accentuată, apoi direct în italiană, diverse șansonete siropoase. Când cei doi se întorc e deja noapte – o noapte „de cinema”, cu un soare arzând adânc, ca un astru negru –, iar fata se leagănă cu marinarul-menestrel, într-o îmbrățișare suspendată deasupra panoramei.  De la zumzetul capitalei la această liniște romantică, absolută, Rozier nu a căutat – în ritmul unui film pe deceniu – decât o anumită ușurătate a ființei.