Circe este al doilea roman publicat de Madeline Miller, după Cântul lui Ahile, și al doilea tradus în română. Am sărit peste primul pentru că Ahile cei iute de picior nu mi se pare un personaj prea interesant, dincolo de Iliada. Dar Circe e o cu totul altă poveste. Mi-a plăcut de ea de când am citit la nouă ani Odiseea în versiunea în proză a lui E. Lovinescu. Acolo, în cântul al X-lea, zeița-vrăjitoare Circe, fiica lui Helios și a nimfei Perse, îi transformă în porci pe tovarășii lui Odiseu care ajunseseră pe insula ei, și numai sfaturile și amuleta zeului Hermes îl feresc pe regele din Itaca să aibă aceeași soartă. Apoi Circe, îmbunată de vorbele meșteșugite amestecate cu amenințări ale grecului, îi preschimbă la loc în oameni pe tovarășii acestuia și le oferă vreme de un an adăpost pe insula ei, Aiaia – iar lui Odiseu îi oferă chiar mai mult.
Plasat către mijlocul epopeii lui Homer, episodul Circe este, cu tot începutul lui violent, un interludiu care le acordă lui Odiseu și însoțitorilor săi un moment de odihnă, înainte de a fi aruncați din nou în iureșul aventurilor. Dar personajul zeiței-vrăjitoare nu iese din scenă odată ce corabia grecilor rătăcitori îi părăsește insula. Era o apariție prea fascinantă pentru a nu avea parte de sequels în mitologia greacă. O epopee pierdută din secolul al VI-lea î.H., Telegonia, îi ducea mai departe povestea: Circe îi naște un fiu lui Odiseu, pe Telegonus, iar acesta ajunge să-și ucidă din greșeală tatăl. După aceea, Telegonus se căsătorește cu Penelopa, soția lui Odiseu (adică mama sa vitregă), iar Telemah, fiul lui Odiseu, o ia de soție pe Circe. Un sfârșit greu de digerat chiar și pentru standardele Antichității.
Ei bine, în Circe, Madeline Miller se inspiră nu doar din Odiseea și din Metamorfozele lui Ovidiu (un adevărat manual de mitologie, din care Circe nu lipsește), ci și din pierduta Telegonia. Iată un prim pariu: cum să justifici întorsăturile narative din Telegonia în ochii cititorilor contemporani – oricât de căliți ar fi ei cu seriale după George R.R. Martin? Mai ales că Circe este în roman un personaj pozitiv, nu o sociopată criminală ca Medeea (care apare și ea episodic). Răspunsul e simplu (cel puțin în teorie): prin contextualizare. În Odiseea o vedem pe Circe prin ochii de bărbat ai lui Odiseu. În Circe, aceleași întâmplări sunt reconstruite din perspectiva unei femei. Circe trăiește singură pe insula unde au deportat-o zeii, temători că puterile ei s-ar putea întoarce împotriva lor, stricând echilibrul fragil de forțe. Deși zeiță, ea nu este invulnerabilă în fața marinarilor care ajung pe insulă. Sigur, este nemuritoare, dar trupul ei poate fi abuzat. Ca atare, transformarea bărbaților în animale este o vrajă defensivă, nu o toană ofensivă. Ș.a.m.d.
Circe este un roman feminist. Asta nu înseamnă că personajele femei sunt unilateral pozitive, iar bărbații sunt toți niște porci. Ce-i drept, o bună parte din bărbații care apar în roman sunt niște porci (criminali, violatori, narcisiști, ușuratici), dar și printre femei se găsesc câteva vipere de prima mână. Unele sunt monstruoase la propriu, precum Scylla. Sau dau naștere unor monștri, așa cum face sora lui Circe, Pasifae, care îl aduce pe lume pe Minotaur. Madeline Miller revizitează mitologia atentă nu doar la relațiile de gen, ci și la cele de clasă și de putere. Relațiile dintre zeii puternici și zeii mărunți, relațiile dintre zei și muritori („Odată, când eram mică, l‑am întrebat pe tata cum arată muritorii. «La formă sunt ca noi, presupun, însă tot aşa poţi să zici şi că viermele are forma balenei.»”), relațiile dintre muritorii regi și sclavii lor. Și chiar relațiile dintre poeți și faptele pe care le cântă. Atunci când Circe îl întâlnește pe Odiseu în roman, autoarea aruncă câteva săgeți către versiunea lui Homer din Odiseea:
„Mai târziu, cu mulţi ani mai târziu, am auzit un cântec despre cum ne‑am întâlnit. Băiatul care îl cânta era tare stângaci, când nimerind notele, când nu, însă versurile melodioase nu se lăsau aşa uşor sluţite. Nu m‑am mirat să aud cum mă înfăţişa: vrăjitoarea cea mândră predându‑se de teama sabiei eroului şi cerând îndurare în genunchi. Mie mi se pare că poeţilor le place să le umilească pe femei. De parcă povestea n‑ar fi veridică dacă ele n‑ar vărsa lacrimi.”
În Circe, zeii sunt magnifici, dar reci și morți în perfecțiunea lor. Muritorii sunt supuși pieirii. Între aceste două lumi, amândouă nesatisfăcătoare, își duce Circe viața. Ea este o mediatoare între imperfecțiunile celor două lumi. Superputerea lui Circe este capacitatea de metamorfoză. Puterea ei de a schimba înfățișarea celorlalți cu ajutorul vrăjilor: de a transforma un muritor într-un zeu, de a schimba o nimfă într-un monstru marin sau niște bărbați în porci. Dar, în cele din urmă, măreția personajului Circe, așa cum o construiește Miller, stă în capacitatea de a-și lua destinul în mâini și de a-și controla identitatea. Circe este un personaj revoluționar pentru că se eliberează din cercurile concentrice de putere în care au închis-o bărbați și femei, zei și muritori. Știu, asta sună a propagandă progresistă, dar în realitate Madeline Miller reușește să investească prin construcția personajelor și a poveștii o considerabilă putere emoțională în ceea ce altfel ar părea doar clișeu.
Stilul romanului este mai degrabă simplu, dar nu lipsit de expresivitate. Iată cum este introdusă Pasifae, însărcinată cu Minotaurul:
„Pasifae zăcea întinsă pe un divan de purpură, în centrul încăperii. Pielea îi lucea asudată şi burta îi era uimitor de umflată, întinzându‑se ca o tumoare pe trupul ei subţirel. Uitasem cât de însufleţită şi de frumoasă era. Chiar şi în chinuri domina încăperea, absorbindu‑i toată lumina, astfel încât lumea din jur era golită de culoare precum ciupercile.”
Circe poate fi citit și ca ghid turistic prin mitologia greacă. Apar ca personaje secundare – uneori simple cameos – Prometeu, Apollo, Hermes și Atena, Iason și Medeea, Dedal și Iason. Câteodată poveștile acestor personaje sunt spuse prea pe fast forward. Ceea ce este inevitabil: romanul are unitate de spațiu (Circe petrece cea mai mare parte a romanului izolată pe insula ei), dar nu și de timp (viața zeiței se întinde de-a lungul câtorva secole). Poveștile îi ajung la urechi, nu o dată, la multă vreme după ce s-au petrecut, în forme fragmentare. Dar atunci când autoarea trece de la spune la arată și prezintă acțiunea dramatic, rezultatele sunt palpitante: înfruntarea în larg dintre Circe și Scylla, întâlnirea cu Odiseu și multe altele (nașterea Minotaurului este Aliens curat). În general nu mă omor după rescrieri, dar acum nu pot spune decât că Circe onorează labirintul de povești mitologice din care a ieșit la lumină.
Imagine principală: „Tilla Durieux ca Circe” (detaliu). Franz von Stuck, circa 1913.
