Cristian Tudor Popescu nu mai are nevoie de nici o prezentare. Este probabil cel mai cunoscut gazetar de după 1989. Însă Vremea Mânzului Sec, primul și singurul său roman, scris în 1988 și publicat în 1991, este mult mai puțin celebru decât autorul său. Am profitat de faptul că a ajuns la a treia ediție și l-am recitit.

Este un roman scurt, dar dens și foarte bine scris. Și un bazin din care Cristian Tudor Popescu gazetarul a tot pescuit ulterior. Am regăsit aici stilul său tăios, poetic și ironic, câteva poante predilecte, câteva anecdote științifice pe care le-a mai exploatat și după aceea (de pildă teoria despre valoarea estetică a unei teorii științifice greșite – în speță teoria eterului), imagini fetișizate din cărți și filme (Borges, Sábato, Tarkovski, Wajda ș.a.). Povestea e simplă, urmărind viața unui tânăr de vreo 30 în anii 80: acesta e cercetător într-un institut, obține venituri suplimentare din meditații, trăiește aventuri pasagere, bea-fumează compulsiv și în general se crede un ratat. Povestea câștigă decisiv din felul cum e spusă. Din construcția cinematografică, având un montaj rapid și recurgând frecvent la elipse. Deși oferă câteva scene excelent dezvoltate dramatic (o confruntare în trei între o femeie de 40+, amantul bătrân și amantul tânăr, demnă de Noul Cinema românesc; apoi o scenă de agațament la o petrecere nocturnă, în care el se crede vânătorul, dar sfârșește prin a fi prada femeii – tot momentul mizează pe un erotism pur intelectual), Popescu nu e genul de prozator care să bată apa în piuă. A marcat, s-a mutat mai departe. De altfel, Vremea Mânzului Sec este un roman postmodern ca la carte: vocea autorului intră și iese din text după voie (și ia peste picior la un moment dat studentele la filologie care pot fi aburite cu intrarea și ieșirea autorului), mixează genuri și specii (proză, poezie, eseu, povestire SF), în fine, are o conștiință metatextuală bine dezvoltată.

Pe scurt, cartea este excelentă și nu s-a învechit deloc. Dar în continuare am să mă opresc tocmai la caracterul ei istoric. Vremea Mânzului Sec este un roman tipic pentru anii 80 din mai multe puncte de vedere. Această tipicitate începe cu profesia de bază a lui Cristian Tudor Popescu – cea de inginer.

După cum se știe, comunismul a impus o industrializare rapidă și agresivă, atingând vârful în anii 60-70 și intrând într-un declin accentuat în anii 80. Inginerii au format elita tehnică care a implementat acest program. Sistemul comunist îi controla dublându-i la locul de muncă (fabrici și uzine etc.) prin activiști care vegheau ca tehnicul să nu o ia razna ideologic. Dar, în realitate, tehnocrația formată preponderent din ingineri avea o autonomie destul de mare în anii 60-70: activiștii aveau, la urma urmei, competențe tehnice limitate, nu puteau interveni major, dincolo de ședințe ideologice, în procesele specializate dintr-o fabrică sau dintr-un institut de cercetare. Însă recesiunea din a doua parte a anilor 70 a provocat în anii 80 o politică de austeritate și o golire de substanță a întregului lanț industrial. Tehnologia n-a mai fost updatată și s-a uzat moral, discrepanțele față de Vest au crescut, producția a regresat dpdv al complexității produselor și sistemul a început să raporteze cifre fictive. Institutele de cercetare atașate procesului industrial, private de resurse, de abonamente la publicațiile științifice occidentale etc., au început și ele să producă un discurs gol, fără nici o legătură cu realitatea.

Ei bine, aici își face apariția cartea lui Cristian Tudor Popescu. Popescu a absolvit Politehnica în 1981 și intră în câmpul muncii în deceniul cel mai nasol pentru un inginer. Deși Vremea Mânzului Sec nu este probabil un roman excesiv de autobiografic (și de altfel nici nu mă interesează să pun problema în acești termeni), cert este că experiența autobiografică a autorului modelează plastic experiența lui Valentin Stănescu zis Mânzul, personajul principal din roman. Mânzul lucrează într-un loc numit Institutul de Studii, Cercetări, Optimizări și Perfecționări în Tehnologia Colgherelor. Ce sunt colgherele? Un produs tehnologic cu profil incert inventat de Popescu, care-i permite acestuia să orchestreze satiric procesul kafkian de cercetare, optimizare și perfecționare. În institut, toată lumea se face că lucrează. Tot procesul științific a fost substituit de o birocrație compusă din activiști și specialiști care gestionează mascarea faptului că tot procesul are un randament nul.

Acest fapt are consecințe existențiale asupra personajelor. Lipsite de posibilitatea de a-și exercita competențele în mod real într-o muncă reală, personaje ca Mânzul au ajuns la un soi de romantism nihilist al ratării. Neavând posibilitatea să se întoarcă eficient împotriva sistemului care le alienează și le produce nefericire, aceste personaje – în care se reflectă întreaga generație a lui Cristian Tudor Popescu – practică o ideologie grunge a autodistrugerii prin alcool, țigări și, în măsura posibilităților, sex pasager. Cinismul este la ordinea zilei în roman, intrând în combinații cu machismul, dezabuzarea, mizantropia.

Cine citește povestirile SF publicate de Cristian Tudor Popescu în anii 80 observă că în toate aceste povestiri personajele pierd împotriva sistemului. Chiar și Cassargoz, tipul cel mai dur și mai iconic imaginat de autor, sfârșește destul de mort. Altfel zis, literatura lui Popescu (și nu doar a lui) din anii 80 tinde să ia forma abstractă a relațiilor de producție din societatea comunistă. Ratarea/ funcționarea în gol este una dintre formele acestei abstracții, evaziunea este cealaltă. Nu întâmplător, Popescu face parte dintr-o generație de ingineri care se îndreaptă către SF, un gen care permite în forme maxime atât evaziunea, cât și problematizarea luptei dintre om și sistem.

Cine citește și textele publicate de Cristian Tudor Popescu după 1989 observă că aceste raporturi s-au conservat. Gazetarul se izbește ritmic de același zid de care se izbise și Mânzul, un zid format din nomenclaturiști, securiști și parveniți (principalii adversari ai tehnocrației inginerești, de altfel: ei sunt cei care gestionează în anii 80 transformarea sistemului industrial într-o mașină de vorbe). Vremea Mânzului Sec este un laborator în ale cărui eprubete poate fi citit și viitorul gazetarului Popescu. La fel ca Mânzul, Cristian Tudor Popescu ziaristul și scriitorul suferă de platonită (de la Platon): pentru el, traducerea din sfera ideală a artei sau matematicii în realitate se dovedește întotdeauna decepționantă. E ca-n bancul cu fizicianul teoretic care rezolvă o problemă complicată în care este implicat un cal zicând: „principala dificultate a fost să aproximez calul printr-o sferă”. Deși ca gazetar și prozator se apleacă asupra realului, rezolvându-i competent puzzle-urile, pentru Cristian Tudor Popescu idealul are mai întotdeauna prioritate în raport cu realul. De aceea personajele lui pierd în serie și unele aleg sinuciderea de tip samurai; de aceea personajele lui visează ca partenere ideale gheișe androide al căror cod să nu conține erorile din programarea naturală; de aici și posturile lui macho-romantice; de aici reacțiile lui exagerate. Și totul vine din relațiile de producție din anii 80 (aici exagerez un pic în glumă: desigur că personalitatea/individualitatea lui Popescu a avut și ea un rol.)

Mai este o formă specifică pe care profesia de inginer a lui Cristian Tudor Popescu o impune romanului Vremea Mânzului Sec. Cartea e saturată de referințe livrești, cinefile etc. Practic, sunt pagini în care se trece din citat cultural în citat cultural. Sigur, ele sunt dublate de referințe științifice (geometrie, algebră, fizică, biologie), dar nu despre acestea e vorba – la urma urmei, ce s-ar putea aștepta de la un inginer dacă nu fizică și matematică? Ei bine, în această supraîncărcare culturală ostentativă se manifestă un complex pe care tipul de cultură generală din România (dar nu numai) îl provoacă. Mă refer la disprețul cu care „umaniștii” se uită la cei de formație pozitivistă, deși aceștia din urmă au acces adesea la cultura umanistă, în timp ce un umanist generic nu știe să rezolve o ecuație de gradul al doilea sau să citeze prompt al doilea principiu al termodinamicii. Cum zicea chiar Popescu într-un text, Între matefizică şi metafizică:

„Ştiu ce înseamnă să fii ciumat. (...) De atâtea ori, în spatele meu, o doamnă intelectuală umanistă de familie bună îi spunea altei doamne intelectuale umaniste de familie bună: «Dragă, ce oroare, închipuie-ţi, individul ăsta, cetepe, e un inginer!».

Inginer – un meseriaş insensibil şi necreativ, un şurubar, fără organ pentru metafizică, incapabil să metabolizeze nutreţul filosofiei şi artei. E congenital lipsit de esprit de finesse, prevăzut cu o logică de roată dinţată”.

Noi toți de altfel i-am auzit pe unul și pe altul râzând subtil de cutare că e „doar” inginer. Ceea ce e o prostie, dar o prostie care produce efecte. Un efect este livrescul cumva over the top al romanului. Cristian Tudor Popescu l-a scris în timp ce frecventa cenaclul Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu (care de altfel a avut un text pe coperta a patra la prima ediție). Cenaclul era compus în mare parte din optzeciștii filologi din generația lui Cărtărescu. Presiunea pe care o simțea Cristian Tudor Popescu să le arate acestora că face față pe terenul lor era probabil considerabilă, și ea va fi contribuit la caracterul livresc al romanului.

În fine. Vremea Mânzului Sec a fost scris acum 30 de ani. De atunci, Cristian Tudor Popescu nu a mai produs ceva similar. Mă-ntreb dacă o va face în viitor.

Zicând asta, mă gândesc la povestirea Balada cavalerului programator, publicată în primul volum al lui Cristian Tudor Popescu, Planetarium (1987). Mi se păruse unul dintre textele mai de mâna a doua ale autorului, dar l-am recitit de curând și mi-a plăcut mai mult. Povestirea împrumută structura narativă a unui basm. Un cavaler programator pleacă dintr-un centru de calcul central și strălucitor în căutarea codului-sursă. Călătorește peste dealuri și munți, parcurgând în sens invers evoluția tehnologică – ajunge în centre de calcul din ce în ce mai primitive, din ce în ce mai provinciale. În cele din urmă poposește într-un hambar în care se lucrează pe abace – punctul terminus al voiajului său. Înspăimântat și decepționat de fructul căutării sale, se întoarce către locul de unde pornise, dar, ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, locurile cunoscute se schimbaseră, și nici cavalerul nu mai este tânăr. Reușește să ajungă în cele din urmă în centrul de calcul strălucitor din care plecase, dar tehnologia evoluase între timp și cavalerul, acum bătrân, nu mai recunoaște nimic și pe nimeni.

Poate că aici este o parabolă a evoluției lui Cristian Tudor Popescu în literatură. Pornind de la forme complexe (SF-urile din Planetarium, romanul Vremea Mânzului Sec), Popescu a evoluat către forme din ce în ce mai simple – editoriale pentru ziar, revistă și apoi pentru blog. Sigur, asta nu a echivalat cu o despărțire de literatură. Cristian Tudor Popescu a continuat să scrie literatură și chiar ficțiuni speculative (sintagmă pe care o preferă celei de SF) pe suportul articolelor de ziar. Ba chiar a teoretizat asta drept „literatura zilei”:

„crisparea existențială din România împinge literatura pe teritoriul gazetăriei, la limita reflectării instant. […] Ca să intre în acest câmp literar prea puțin explorat, scriitorul român trebuie să-și mai schimbe ideile despre sine. Trebuie să învețe să scrie repede. Trebuie să învețe să scrie scurt. Literatura realtimelike […] nu permite rescrierea la nesfârșit a textului, revenirea, adăugirile. Nu permite desfășurarea mulțumită de sine pe sute de pagini. […] ea cere scriitorului să nu lucreze sub obsesia perenității. Literatura live nu permite rescrierea și nu presupune recitirea. Pe cea din urmă nu o exclude, dar nu se naște asistată de ideea ei. […] Scriitorul trebuie să-și asume o condiție asemănătoare actorului de teatru, a cărui artă vie durează o seară, ceea ce nu-i interzice nicidecum valoarea și frumusețea. Să scrie nu cu gândul că va fi citit peste o sută de ani, ci cu dorința de a fi în mintea și inima oamenilor pentru o zi”.

Cine-i răsfoiește antologia Viața și Opera, publicată tot la Polirom în 2016, va găsi acolo numeroase piese de virtuozitate literară și speculativă. (Și, de altfel, însuși faptul că Cristian Tudor Popescu și-a strâns periodic articolele de gazetă în volum arată că nu ia prea în serios propriul concept de literatură care „durează o seară”.)

Totuși, în ultimii ani textele publicate de gazetar și-au cam pierdut vitalitatea. Majoritatea sunt despre tenis – Simona Halep & co. Semn suplimentar al uzurii, Cristian Tudor Popescu a ajuns subiect de parodii în „Cațavencii”. Raportat la evoluția narativă din Balada cavalerului programator, probabil că a ajuns la descoperirea abacului.

Ce se va întâmpla pe viitor? Încerc câteva scenarii speculative. E posibil ca Popescu să rămână la nivelul abacului, adică poet ocazional al tenisului. Sau e posibil ca în acest punct să înceapă reîntoarcerea către literatura complexă de tip Vremea Mânzului Sec. E posibil să nu reușească și, la fel ca în vechea lui poveste, să se întoarcă prea târziu. Dar e posibil și să reușească. Nu ascund că prefer ultima variantă de final.

Cristian Tudor Popescu, Vremea Mânzului Sec, prefață de Alexandru Călinescu, Editura Polirom, 2019, 216 p.