• Spectacolul Căpcăuni/Ogres se va juca pe 6 iunie la Teatrul Odeon din București.
Care este harta homofobiei la nivel mondial? Ce determină ura faţă de persoanele LGBTQ+ şi cum se manifestă? Cum ne influenţează pe noi, cei care nu suntem nici victime, nici agresori, această stare de fapt? Un poem al cruzimii homofobe şi al rănilor pe care aceasta le lasă în urma sa, spectacolul Căpcăuni/Ogres încearcă nu să răspundă, ci să pună întrebările corecte.
Instrumentalizate politic, etnia, religia şi identitatea de gen sunt subiectele predilecte ale teatrului documentar autohton, expuse ostentativ (uneori chiar agresiv), într-o estetică abrazivă, care zgârie confortul spectatorului. La asta se adaugă minimalismul, unul scenografic, motivat de lipsa resurselor (cele mai multe sunt producţii independente care dispun de fonduri reduse), şi unul regizoral şi interpretativ, însoţind discursul militant cu o estetică a onestităţii, fără găselniţe teatrale şi cosmetice tehnologice care să fure ochii şi atenţia publicului. Dar acest format performativ pare să-şi fi atins limitele, cel puţin pentru moment, astfel că unii dintre creatori caută noi formule de teatralitate care să funcţioneze pentru texte documentare sau ficţiuni social - politice. Pe acest fundal, Eugen Jebeleanu, actor, dramaturg şi regizor român stabilit în Franţa, vine în luna iunie la Bucureşti cu două spectacole, Căpcăuni şi Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, ambele create împreună cu dramaturgul Yann Verbugh şi Compagnie des Ogres.
„Fiica: Mamă, de ce au schimbat definiţia cuvîntului «dragoste» în dicţionar ? (...) În vechiul dicţionar, cuvîntul «dragoste» era definit ca un sentiment de afecţiune între două persoane.(...) Şi în noul dicţionar, cuvîntul «dragoste» e definit ca un sentiment de afecţiune între un bărbat şi o femeie.”
„Benjamin: Stai puţin ! Eşti foarte drăguţ cu tonul tău amical şi cu povestioara ta, dar nu ţin să particip la toată chestia asta. Eu nu sunt militant. Nu am cerut ca coming out-ul meu să fie mediatizat. Eu nu am avut niciun cuvânt de spus. Am trăit toată treaba asta lipit de un pat de spital la terapie intensivă, timp de 4 luni, cufundat în comă artificială, corpul pe jumătate ars şi perforat pe dinăuntru. Din fericire, nu am fost conştient, altfel cred că aş fi murit de ruşine. Nu reuşesc să mă decid dacă să mă întorc la lucru - ceea ce cred că le convine tuturor, începând cu părinţii elevilor, fără să mai spun de administraţia şcolară, şi cel mai grav e că-i înţeleg - şi tu ai vrea să merg să militez în gimnaziile şi liceele din preajmă ? Ce vrei, de fapt? Să le arăt rănile, cicatricile, arsurile şi crezi că asta va opri din fașă prejudecăţile?"
