Am petrecut doi ani în Berlin, dar am fost într-o bulă academică, așa că habar n-aveam ce se întâmpla în jurul meu. În timp ce-o ardeam cu colegii și ne citam unul altuia din Foucault, erau mulți muncitori români pe-acolo care erau exploatați și-și luau țepe grave. Asta nu înseamnă că mă simt vinovat în vreun fel, dar îmi reproșez totuși dezinformarea din perioada aia. Eram și eu parte din ce se poate numi acum coaliția pentru tăcere. Am aflat între timp de multe cazuri similare, printre care și mall of shame, dar abia acum, când am văzut Vorbiți tăcere?, spectacolul Gianinei Cărbunariu, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), am avut acces și la partea aia umană și concretă, pe care cifrele și analizele nu prea au cum s-o surprindă. Evident, nu e vorba doar despre Germania aici. Așa cum spune și regizoarea, „e o temă europeană, ceea ce se întâmplă în Germania se poate întâmpla la fel de bine în orice țară din Europa de Vest”.

Încheiam articolul anterior vorbind despre ce înseamnă să taci pe scenă și dădeam exemplul lui Cinema Live. În cazul spectacolului Gianinei Cărbunariu, realizat la Teatrul Național din Sibiu, Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?, problema asta e anunțată încă din titlu, doar că aici e vorba despre tăcerea din jurul exploatării forței de muncă în Europa – despre cum e să strigi și să nu te bage nimeni în seamă și despre cum e să rămâi mut în fața inegalităților de tot felul. Liniște pe toate fronturile, cum ar veni.

Unul dintre cazurile pe care le discută spectacolul este cel al muncitorilor români care-au lucrat pe șantierul unui mall din Berlin, muncă pentru care n-au fost plătiți. Asta se întâmpla în 2014 și cazul a ajuns să fie cunoscut ca mall of shame. În comunicatul de atunci al Sindicatului Muncitorilor Liberi (FAU-Berlin), se spunea: „Pe lângă faptul că nu am fost remunerați pentru munca depusă, am fost amenințați (inclusiv cu violența fizică), iar lipsa competențelor lingvistice germane a fost exploatată de angajatori.” Cu atât mai relevant e că, pe tot parcursul spectacolului (care e construit atât pe bază de documentare, cât și prin improvizații), sunt chestionate în mod constant raporturile de putere care se negociază prin intermediul limbii/limbajului. Atât tema, cât și toată partea de creație par că se articulează aici în jurul întrebărilor cine vorbește? și cine tace?. 

Tocmai de asta mi-a și plăcut ideea asta de-a aduce pe aceeași scenă actori de la Secția Germană și de la Secția Română a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu: Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Ofelia Popii, Valentin Späth, Marius Turdeanu. Spectacolul începe cu un fragment în care actorii se prezintă unii pe alții, în germană și în română. Așa aflăm că unii dintre ei au lucrat în străinătate, unii au părinți și rude plecate, iar alții, născuți în Germania, au hotărât să se mute în România și să facă teatru în Sibiu. Scena asta e un exemplu cât se poate de clar de auto-biografism dialogic: și prin asta nu mă refer la partea aia narcisică a autobiografiei, ci dimpotrivă, la felul în care vorbim despre noi ca oameni în raport cu viețile altora.

Sunt multe scene în care muncitorii apar ca niște persoane lipsite de voce: singurul fel în care pot comunica este prin expresii faciale, care sunt mai apoi decodate și „traduse” de către alți actori la microfon. Imaginați-vă un fel de mimă, în care miza stă în descoperirea unor adevăruri nu prea vesele despre viețile unor oameni care muncesc în condiții grele, departe de casă. Evident, ăsta nu mai e un elogiu adus tăcerii și e cu totul opus lui Artists Talk, spectacolul făcut de Cărbunariu la ArCub: acolo este creat în mod ironic un spațiu în care să se exprime artiștii (de teatru și film), doar că ăla e un exces de (auto)reprezentare și expunere – artiști care vorbesc mult și spun puțin.

Din punctul ăsta de vedere, mi se pare cu atât mai tare faptul că un spectacol ca Vorbiți tăcere? se joacă într-un festival mare ca FITS. E aproape ca o răsturnare a perspectivelor etico-estetice care sunt taxate în Artists Talk. Dacă ar fi să intepretez inversarea asta a vocilor în vreun fel, ar suna așa: cam astea sunt faptele, așa că mai ușor cu tot blablau-ul despre dialog-intercultural, spirit comunitar și integrare. Iar bucata în care muncitorii defilează pe un covor roșu ca la o prezentare de modă e cireașa de pe tort în toată povestea asta. 

Un lucru pe care Gianina Cărbunariu îl stăpânește bine este să țină ritmul în spectacolele sale. E o cadență anume, strâns legată de inventivitate și umor, pe care-am simțit-o și la regizorul croat Oliver Frljić. Sunt ritmuri susținute cu ajutorul corpurilor și obiectelor, cum se întâmpla și în spectacolele mai vechi ale ei (mady-baby.edu, de exemplu) sau, mai recent, în Tipografic majuscul. Vorbiți tăcere? e un spectacol destul de static, mai puțin antrenant. Tensiunea se acumulează treptat, iar ritmul e dat de cuvânt (sau de lipsa lui). Asta se vede cel mai bine în scenele de final, când are loc întâlnirea dintre muncitori (care n-au mai primit salarii de luni bune și riscă să doarmă pe străzi) și Viktor, unul dintre boșii din Berlin.

E un moment tensionat și bine jucat. Trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru Marius Turdeanu – un actor cu un magnetism din ăla rar, de te face să nu-ți mai iei ochii de pe el. Reușește să facă asta cu mijloace minime, nu forțează nimic, e pur și simplu uman. Iar umanul ăsta e atât de emoționant în momentul în care el (în rolul unui muncitor) îi spune lui Viktor, pe un ton fragil și ferm în același timp:

Viktor, uite care-i treaba, eu nu știu ce fac șefii tăi, eu știu că am venit să lucrez aici pentru că m-a sunat un prieten care a vorbit cu Sasha și Sasha i-a zis că e nevoie de oameni, că cică să venim cât mai mulți că e de muncă. Așa că n-am venit singur, eu am mai adus încă 10 după mine. Acum sunt responsabil pentru ei. Am muncit cinstit și acum ne vrem banii. Atât. Nu vreau nimic în plus, n-am venit la tine să cerșesc nimic. Dar dacă nu ne înțelegem cu vorba bună, nu-i nimic, noi stăm acolo cu pancarte, dormim în fața Mall-ului, poate ne aude cineva, poate vine și vreo televiziune.

În aceeași seară în care am văzut spectacolul, m-am întâlnit cu un regizor bolivian, Diego Aramburo. Nu mai văzuse niciun spectacol de-al Gianinei Cărbunariu și l-am întrebat cum i s-a părut. Mi-a răspuns așa: „Mi se pare că ea știe bine ce face și că e responsabilă. Unii regizori nu sunt conștienți și nu-și dau seama că transmit semnale greșite. Și mulți regizori nu se uită la ce fac, nu au o perspectivă asupra propriilor spectacole. Mi se pare că regia e, într-un fel, asemănătoare cu pictura. Un pictor petrece mult mai mult timp uitându-se la propria pânză decât pictând efectiv. Asta ar trebui să facă și oamenii de teatru”.

Fotografii de Mihaela Marin

Puteți urmări și interviul nostru video despre making-of-ul spectacolului „Vorbiți tăcere?”. 

Vorbiți tăcere?

Spectacol de Gianina Cărbunariu, 2017, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, parte din proiectul Human Trade Network
Scenografie și video: Mihai Păcurar
Asistent regie: Sanda Anastasof
Muzică: Alex Halka
Documentare: Gianina Cărbunariu și Andrei Ioniță
Traducere: Fabiola Eidloth și Daria Hainz
Cu: Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Ofelia Popii, Valentin Späth, Marius Turdeanu