Socotelile testamentare ale lui Clint Eastwood lasă loc, în Juror #2 (disponibil online, pe Max), unei dileme morale clasice din care a dispărut orice urmă de sfătoșenie. Venerabilul nu a fost nicicând mai dornic să atingă o esență a societății, în răspăr cu tot ce înseamnă briz-briz.
În anumite state americane, deznodământul judecătoresc se află în mâinile unui juriu alcătuit din 12 civili random chemați să se pună de acord asupra unei sentințe. Situație dramaturgică ideală, refren bine știut: al doisprezecelea om, ultimul obstacol în calea unanimității, a cărui motivație trebuie că a dat târcoale multor minți de scenariști... Mai important, situație arhetipală, într-atât de comod este ca, pornind de la microcosmosul sălii de judecată – un fel de laborator în care fiecare om ajunge exponentul unei colectivități –, să o dai direct în dezbateri filosofice despre temelia societății.
În cazul de față, Nicholas Hoult – care interpreta în Nosferatu al lui Robert Eggers un soțior spălățel rătăcit într-o parodie a neantului valah – e acest average guy care participă în calitate de jurat la un proces oarecare. Omul nostru le are pe-ale lui – soția (Zoey Deutch) e arondată acestui trop narativ prăfuit de femeie suferindă (stă să nască) care mai mult cârtește în lipsa bărbatului „activ”, în timp ce el însuși, ne e dat să înțelegem, se luptă cu dependența de alcool. Dar, chiar și așa, vrea, ca un bun samaritean ce este, să se achite cum se cuvine de această jury duty: în loc să cadă în plasa unui verdict la repezeală și să plece înapoi la viața lui, omul decide să devină proverbialul Gică contra. Eastwood e foarte eficient în a figura această lehamite, această treabă făcută de mântuială printr-o atitudine banală cu atât mai scandaloasă cu cât la mijloc e soarta cuiva; cu alte cuvinte, în a prezenta sarcinile juraților ca mersul la un serviciu cu program fix. Atrăgând nemulțumirea consensuală a tovarășilor neglijenți de juriu, omul ajunge prins între pornirea morală de a scăpa un om nevinovat și impulsul egoist de a-și salva propria piele. Filmul poate exista din momentul ăsta, pe urmele acestui individ care e tot mai puțin eroic pe măsură ce minutele trec.
Juror #2 e o realizare înșelătoare. Are, de la un capăt la altul, alura unui telefilm mulțumit să existe în anonimatul unui ecran de sufragerie. Prin refuzul celor de la Warner Bros., studioul cu care cineastul lucrează de jumătate de veac, de a-i asigura o lansare în circuitul cinematografic, retrogradându-l înspre platformele de VoD, filmul ajunge până la noi împachetat într-un fel de jenă ambientală – de parcă lumea din jur n-ar mai fi așa sigură de abilitățile lui taica Eastwood, dar i-ar tolera o hachiță de bătrânețe din respect pentru artistul care a fost cândva. Intuiția aceasta se dovedește greșită, dar nu inexplicabilă: ea trimite la perplexitatea unor producători hollywoodieni puși în fața unui obiect care nu seamănă deloc cu gălăgia din jur.
Minimalist în mișcări și aproape chirchit asupra lui însuși, filmul lui Eastwood e un fel de anti-Megalopolis; e extrema opusă, venită tot de la un maverick de neînduplecat al studiourilor, dar unul care a dat în mania conciziei și a clasicismului, acolo unde Coppola delira printre arabescuri vizuale fascinante. N-am fost niciodată în tabăra de fani hardcore-iști ai vreunuia dintre ei – dar perseverența lor comună de a dăltui la o artă de expresie personală tot mai adâncă și mai sfidătoare față de orice trenduri dictate de presiunile piețelor e ceva care îmi stârnește automat respectul. Acestea sunt ultimele vestigii statornice ale unei practici care s-a mutat între timp din loc, iar temporalitatea lor tensionată (filme despre azi – sau chiar mâine – care vorbesc o limbă a spectacolului ieșită din uz) le face pe drept cuvânt paradoxale.
Eastwood și scenaristul său Jonathan Abrams nu sunt singurii care, în ultima vreme, și-au amintit că sala de judecată e un fel de platou cinematografic ce permite distilarea unor teme mari: adevărul, dreptatea, retorica, mecanismele justiției sunt abstracțiuni care, acolo, capătă greutatea unor chestiuni de viață și de moarte. Înaintea sa, filme precum Saint Omer (Alice Diop, 2022) sau Anatomie d’une chute (Justine Triet, 2023) au propus abordări mai cool și mai racordate la anumite mize și sensibilități politice ale momentului actual. Față de ele, Juror #2 pare un film rămas în trecut, contemporanul acelor Lang-uri și Lumet-uri și Preminger-uri care făceau din proces un experiment de testare a limitelor spectatorului și ale dispozitivului cinematografic. De unde și discrepanța dintre mijloacele efective ale filmului și puterea sa evocativă: Eastwood n-are nevoie de mai nimic, odată acceptată povestea retro a juratului care s-ar putea să fie criminalul de drept, pentru a pune pe roate o formidabilă mașinărie narativă, al cărui vertij de consecințe posibile, de dubii și de piste false e egalat în măiestrie doar de rigoarea curată a mizanscenei. Câteva flashback-uri spuse din puncte de vedere diferite și câteva trucuri simple de quiproquo sunt cam tot arsenalul prin care Juror #2 dezvăluie sistemul judiciar american. Plăcerea unei ficțiuni familiare e pusă, aici, în slujba unei discuții teoretice: filmul e, întâi de toate, un document al timpului său.
Rare sunt filmele vizionare pe bune, și ar fi exagerat să vedem Juror #2 ca pe unul dintre ele. Dar este un film fără întârziere, care chestionează fundamentele societății americane într-o perioadă critică a acesteia – deloc puțin lucru. Semnificativ este că anumite dezbateri de tip „reducere la absurd” ale anilor ‘50 au devenit iarăși de actualitate. Opțiunea pentru acest scenariu din partea lui Eastwood, care în ultimele decenii și-a filmat chipul tot mai îmbătrânit până la saturație, izbăvindu-și iar și iar trecutul tulbure de dragul unui mesianism iritant, nu e întâmplătoare. Marii cineaști sunt ca niște seismografi. Trebuie văzut acest film din care mutra sa uscată e absentă – o absență plină de sens – pentru a descoperi emoția epurei (câteva arhetipuri – procuroarea carieristă jucată de Toni Collette, terapeutul sufletisto-pragmatic jucat de Kiefer Sutherland –, plus un snapshot al Americii multi-culti strânse în jurul unei mese și în alte două-trei locații.). Poate că adevăratul curaj constă în a accepta să te dai la o parte, făcând din cinema, la distanță sigură de narcisism, locul unui „între”: între artă și entertainment, între bine și rău, între adevărat și fals, acolo unde persistă o formă de sinceritate fragilă.