În programul amețitor de la Il cinema ritrovato, cel mai important festival dedicat filmului de patrimoniu, și-au făcut loc anul acesta două titluri despre box și wrestling. Nu cu pumnii și picioarele, ci cu evidența aproape poetică a omului din popor chemat să se bată pentru a-și câștiga traiul.

Lăsând la o parte tot ce le separă, City for Conquest (1940) al lui Anatole Litvak și Borec i kloun/The Wrestler and the Clown (1957) al lui Boris Barnet sunt filme în oglindă. Și asta mai cu seamă pentru că amândouă aparțin unor cineaști care au îndurat multe și, la viața lor, au văzut și mai multe. Litvak a fugit din Rusia bolșevică (în 1925), apoi, câțiva ani mai târziu, din Germania nazistă – iar după o perioadă de succes în Franța, timp în care i-a lansat, printre alții, pe Jean Gabin și pe Charles Boyer, a ajuns la Hollywood. Născut din părinți britanici, Barnet – eternul cineast sovietic „redescoperit” – a livrat capodoperă după capodoperă în siajul Revoluției (dintre care By the Bluest of Seas, din 1936, rămâne unul dintre cele mai frumoase filme din toate timpurile), apoi a suferit, a persistat în a face comedii și a încercat să își mențină demnitatea în acei ani crunți.

Există o secvență similară, în aceste două filme, care sfâșie: e vorba de întoarcerea acasă. După ce au cucerit lumea, bărbații aceștia puternici revin de unde au plecat – unul, fibrosul mărunțel jucat de James Cagney, în speluncile de pe East Side, într-un New York fierbinte ca un mușuroi, unde participă la o serată dansantă alături de iubita lui, fără să știe că n-o va mai revedea (la propriu, pentru că va orbi): e apogeul vieții sale, fericirea după zile și zile de trudă, gustată în sfârșit printre ai lui, acolo unde simte că „aparține”. Celălalt, masivul blând Ivan Podubnîi (Stanislav Čekan), revine în satul de baștină cu inima ferfenițită, îndoliat și dezgustat de tot ce a trăit departe, prin lumea largă, și regăsește acolo o mamă și un tată arși de munca pământului și o fată care îl place în secret. La un moment dat, un circ trece prin sat – un circ ca acela pe care l-a părăsit cu fermitate, poate chiar același circ, cu vechii lui cunoscuți. Vede acolo un trapez, o trapezistă executând salturi în gol – exact ca femeia pe care a iubit-o și care a pierit în fața lui, în plină acrobație. Barnet ni-l arată cum își acoperă ochii: e suficient pentru a-i simți tulburarea. Apoi, în timpul paradei wrestlerilor, comentatorul îi anunță prezența în sală: coboară atunci pe scenă și decide să plece iarăși alături de ei. Aceea e noua lui familie.

Tot filmul lui Barnet funcționează astfel – prin fulguranțe poetice care afirmă cu o directețe și o sinceritate uluitoare, fără paravan, marea emoție de a fi în viață. O viață care nu e un triumf, ci o formă contrariată de a fi cu ceilalți. E un film cu o structură haotică, deopotrivă rudimentar și dat în clocotul pasiunii, deloc finisat: Barnet a preluat en cours de route turnajul de la un confrate care murise, Constantin Youdin, ceea ce explică măcar în parte dezechilibrul filmului. Chestia, însă, e că tocmai aceste ezitări fac din Borec i kloun o operă incredibil de acută, un periplu imanent. După ce Mimi, emoționată și obosită, moare la prima ei reprezentație – șoc brutal și sec, intervenit în prima parte a poveștii –, acest colos pentru care până atunci totul funcționa de minune cade pradă unei disperări mute. E nevoie doar de un moment scurt, în această economie a gestului, pentru a figura nenorocirea: luptătorul dezlipește un afiș cu Mimi de pe perete și îl strânge sul parcă pe furiș, repede-repede, ca și cum orice întârziere asupra sa va căsca sub el o prăpastie. Când ajunge acasă, noua lui prietenă dă peste sul și, imprudentă, îl desface: nicio reacție sonoră din partea acestui mărinimos, doar împăturirea la fel de promptă a afișului, pe care îl pune la loc sigur. Dar rana e deja deschisă: femeia va ști că cineva, undeva, a existat pentru acest om, iar drumul până la acel cineva va rămâne pentru totdeauna inaccesibil ei, parte din minunățiile dureroase trăite în lumea mare, pe care sătenii nici nu și-o pot închipui.

Spre deosebire de Borec i kloun, City for Conquest e un film desăvârșit, simbol al unei arte a poveștii cuplate la mizanscenă care atunci, în timpul războiului, atinsese la Hollywood culmi nemaivăzute. Pentru acest regizor exilat în repetate rânduri, care a lăsat urme prin toate țările, fără ca totuși să atingă vreodată renumele altor imigranți europeni, el reprezintă capodopera carierei. Filmul e despre Danny, camionagiu onest care când și când își mai încearcă norocul prin ringul de amatori și, după câte se pare, le cam are cu pumnul. Un mai-mare îi propune un contract pe o sumă frumușică; Danny refuză – e mulțumit cu viața lui mai tihnită, cu apartamentul său ponosit, dar călduț, cu prietenii și femeia lui. Numai că femeia lui, Peggy, visează la mai mult: vrea să fie dansatoare și să aibă bani, carieră. Mai cu seamă, vrea de la Danny să adopte atitudinea new-yorkeză: să se bată pentru a urca pe scara socială – să fie activ. Așa că Danny, băiat cu idei simple, decide să se bată la propriu – dar nu atât pentru el însuși, ci de dragul iubitei sale. Și se bate atât de bine, încât ajunge până la vârf.

City for Conquest e o melodramă împachetată într-un film social. Gestul de creație al lui Litvak se dovedește atât de abil și de succint, încât reușește să traseze în durata standard o epopee a celor de jos, prinși în timpuri complexe. Atât de amplă e această traiectorie emoțională, încât filmul se transformă în tragedie – dincolo de justa măsură obișnuită, Litvak debarcă aici pe teritoriul marilor intensități, făcând dintr-o iubire în contratimp o catastrofă. Iar toate încercările lui Danny de a minimaliza dezastrul – ce e ăla boxer care să se gândească, clipă de clipă, la iubita lui înstrăinată? – nu fac decât să îl amplifice: simțim, în spatele acestei fațade mereu binevoitoare și tonice, o dramă care îl mănâncă de viu.

Cagney nu e un star tipic. E, aș zice, chiar contrariul. Energic și plin de vervă, cu un debit de vorbire aiuritor, aduce, la cei 1m65 ai săi, cu un spiriduș. Când orbește, handicapul său penetrează totul în jur. Abia reușește să atingă înălțimea fetei și, cu costumul său purtat cu mândrie nedisimulată, e parcă ieșit din străfundurile zgomotoase ale claselor populare: atlet ajuns astfel prin muncă, nu prin loisir. Nu se va sublinia îndeajuns magia de a vedea un asemenea film într-o asemenea sală precum Cinema Modernissimo, recent restaurată conform schemelor Art Deco originale, într-o copie 35mm: magie pură de a (re)descoperi un cinema de studio care știa să ia pulsul real al lucrurilor și să țină aproape de aspirațiile, dorurile, deșirările claselor populare, devenind, în timp, consolare și forță vitală. City for Conquest e un mare film al acestor cartiere, filmul violenței și al ambiției – Elia Kazan la debut, fantastic în rolul unui impresar prins într-o absurdă spirală a agresiunii –, filmul în care grandoarea și decăderea sunt împletite într-o îmbrățișare mortală.

La un moment dat, Danny, un nume aflat pe toate buzele băieților proletari, o vizitează pe Peggy (Ann Sheridan) backstage, după o reprezentație de dans. Acolo dă nas în nas cu protectorul său, un ins viclean și libidinos care face din ea un star. Danny e și el un star – dar joacă, oricum ai da-o, într-o categorie mai „ușoară”; pe când Peggy pretinde să facă un act de cultură. Filmul dezvăluie atunci o violență incredibilă, care nu mai e violența pumnilor, ci una a cuvintelor – și, în cele din urmă, nici măcar a cuvintelor, ci a privirilor și a non-spusului, un arsenal suficient pentru a abate asupra lui Danny rușinea de clasă. Într-o scenă la fel de dură, Litvak alternează momentele din ring cu un Danny tot mai bumbăcit, dar la fel de perseverent, și cu Peggy care ascultă lupta la radio, înlăcrimată, din suite-ul rezervat special pentru ea: literalmente, omul își ia pumni în față pentru a se ridica la așteptările ei. Voință demnă de tragedia antică, răscumpărată abia prin fratele său mai mic, Eddie (Arthur Kennedy), care „își face un nume” prin muzică: e remarcabil cum Litvak reușește să le dea acestor trei personaje îndeajuns spațiu pentru ca ele să fie nu doar reprezentative în sens generic, ci purtătoare ale unor destine aproape epice.

Borec i kloun parcurge un drum la fel de ambițios, care alătură chiotul vital și moartea în moduri vertiginoase. Când, la început, luptătorul se împrietenește cu un clovn, apoi merg împreună spre circ, habar n-avem că filmul se va construi ca o mare pildă despre prietenie. Habar n-avem câte vor avea de îndurat cei doi. Într-o Odesa de început de secol, cu circul în pole position-ul atracțiilor populare, din moment ce plasează publicul în proximitatea unor corpuri care sfidează pericolul, Barnet spune o poveste în care totul e la vedere, fără nuanță, din plex: solidaritatea ca și trădarea, mojicia ca și utopia. Pascale Bodet scria, într-un review, că Borec i kloun e despre modestie ca putere, despre cum timiditatea, loialitatea sunt marile atuuri ale acestui om – inima pentru el, inteligența pentru clovn. Ca orice mare cineast romantic al perioadei – Nicholas Ray ar putea fi un altul –, Barnet ne arată cum, uneori, a pierde înseamnă a câștiga: când adversarul său, un francez, își unge corpul cu ulei de măsline pentru a-i aluneca printre mâini, iar juriul decide să nu oprească lupta, protagonistul nostru iese din ring, împachetează și pleacă acasă. Noblețea acestui spirit nu poate tolera o asemenea injustiție, oricât de ridicolă ar fi ea; e o noblețe mai mult decât propagandistică, aproape paroxistică, o busolă care – din punct de vedere pragmatic – s-ar putea să îl saboteze.

Scorsese parcă spunea undeva că boxul e o metaforă perfectă pentru existență: te sui între corzi și te bați ca să încerci să supraviețuiești. Nici nu e de mirare că ambele filme folosesc, pe post de turning point, o tentativă de trișare. Între alb-negrul aproape jurnalistic al lui Litvak (care s-a bucurat la festival de o amplă retrospectivă) și nuanțele verzui-acvatice ale copiei 35mm din Barnet (apariție meteorică în program, așa cum îi șade bine, prilejuită de lansarea unei monografii masive scrise de istoricul francez Bernard Eisenschitz), lupta corp la corp va fi dezlănțuit pasiunile autodevorante ale societății, presiunea de a performa, de a fi în centrul atenției. O morală venită simultan din colțuri opuse ale lumii, care ar trebui să răsune adânc în acest an al sportului.