Sunt încă temătoare când vine vorba de spectacolele produse de Teatrul Național, dar uite că am ajuns într-o duminică seara să văd unul cu război, vorba unei fete care urca scările spre sala Studio și care și-a întrebat prietenul despre ce e piesa: „Ah, ce îmi plac astea cu război!”. No Man’s Land e textul care stă la baza filmului premiat cu Oscar pentru cel mai bun film străin în 2001  – la care se adaugă alte 41 de premii internaționale, printre care și cel pentru scenariu la Cannes. 

Scris de Danis Tanović, el surprinde întâlnirea a trei soldați (doi bosniaci și un sârb) în zona de non-agresiune dintre cele două câmpuri de luptă, în timpul războiului din fosta Republică Iugoslavia, în 1993. Cei trei rămân captivi acolo dintr-o eroare. Orice mișcare într-una sau alta dintre părțile frontului le-ar aduce moartea. În plus, unul dintre ei stă pe o mină mecanică gata să explodeze la orice mică mișcare. E-o situație cu atât mai absurdă cu cât cei trei soldați își dau seama, din discuții, că au prieteni comuni și că războiul pe care îl duc nu e nicidecum al lor. Textul e până la urmă o bucată de istorie mică, dar mai ales necesară, pentru că tindem să uităm că, în urmă cu 25 de ani, vecinii noștri s-au căsăpit între ei, uneori și sub privirile neputincioase ale forțelor de protecție ONU.

Alexander Morfov, actor și regizor, considerat unul dintre cei mai importanți regizori bulgari, un de-ai casei la TNB  – a mai montat Vizita bătrânei doamne și Furtuna, spectacole-emblemă pentru Național  –, alege să prezinte textul lui Tanović într-un mod tragi-comic  – „o satiră împotriva războiului”, cum e descris spectacolul pe site-ul teatrului. Reușește să creeze un show fără prea multă gravitate sau profunzime, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, mai ales că în sală lumea se amuza copios, iar românii și de asta merg la teatru. Dar nici vreo bucurie, din punctul meu de vedere, din moment ce subiectul dezbătut ar trebui să ridice niște semne de întrebare – despre ce s-a întâmplat în fostul spațiu iugoslav, cum am putea să nu repetăm istoria, unde eram noi când vecinii noștri se bombardau – și câteva căutări ulterioare pe Wikipedia.

Voi ați început războiul!
Voi l-ați început!
Cine l-a început? Noi l-am început? 

Scenele de grup, în care sunt prezente cele două tabere combatante, apariția trupelor ONU, „ștrumpfii” (poreclă primită de la localnici grație costumelor albastre) sau sosirea jurnaliștilor CNN ahtiați după senzațional mi-au părut create în asentimentul emisiunii de demult de la TV, Trăsniți în NATO  – glumițe de cazarmă, aluzii gay, miștocăreli ieftine. Admit că nu cunosc textul în profunzime, dar jocul actorilor nu reușește să echilibreze situația, dând impresia de teatru bulevardier. În plus, Sala Studio este una pretențioasă pentru decoruri  – dacă nu ai loc la mijlocul rândului, e dificil să vezi tot ce se întâmplă pe lateralul scenei (cele două trupe, bosniacii și croații, flanchează stânga-dreapta scena). Chiar și dacă ești poziționat bine, decorul merge mult în profunzimea spațiului, iar dialogurile jucate acolo sunt greu de urmărit.

Totuși, 1 și ½ chestii bune la spectacolul ăsta: trio-ul Mihai Călin – Ciprian Nicula (nominalizat la UNITER la categoria Cel mai bun actor în rol principal pentru rolul din O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții - regie Bobi Pricop, TNB)  – Richard Bovnoczki (nominalizat la UNITER la categoria Cel mai bun actor în rol principal chiar pentru rolul ăsta) și coloana sonoră. Cei trei actori, deși din generații diferite  – și ca vârstă, și ca modalitate de joc  –, reușesc să ducă foarte bine textul și să creeze câteva scene vii, racordate la public. La un moment dat, în sală a sunat un telefon, iar Ciki, personajul lui Richard, încercând să aprindă o brichetă, zice printre dinți du-te-n pizda mă-tii  – greu de spus dacă se adresa brichetei sau spectatorului. 

Muzica, aleasă tot de regizor, cuprinde melodii de la Jeff Buckley, The Doors, Dylan, James Brown, The Farm, Cash. Asta e mișto, mai ales să le-auzi într-o sală de spectacol, dar pe de altă parte, puse toate laolaltă, construiesc doar un playlist despre război, care ar putea fi foarte bine cel din Vietnam. 

No Man’s Land e un spectacol care iese din plutonul celor produse de TNB, dar asta pentru că are norocul să aibă în plan principal trei actori cărora le iese foarte bine conexiunea pe scenă. Din păcate, nu ajunge la nivelul filmului, pentru că nu reușește să transmită sentimentul ăla de râsu’-plânsu’ pe care îl avem în situații absurde, dar care să cuprindă și multă încărcare emoțională.

* Războiul bosniac a început pe 6 aprilie 1992 și s-a încheiat aproape patru ani mai târziu. A fost cauzat în parte de ruptura Iugoslaviei și de proclamarea independenței Bosniei și Herțegovinei. Asta i-a determinat pe sârbii bosniaci conduși de Radovan Karadžić să conducă acțiuni de epurare etnică, cu sprijinul guvernului sârb de la Belgrad, asupra populațiilor bosniacă și croată de pe teritoriul actual al Bosniei. Conform rapoartelor oficiale, războiul a produs peste 150.000 de victime.

Următoarea reprezentație a spectacolului va avea loc pe 24 martie, la TNB, Sala Studio.

Foto: Florin Ghioca

No Man’ Land
Text: Danis Tanovic
Traducere: Andrei Marinescu
Regie și adaptare: Alexander Morfov
Cu: Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula, Marcelo-S Cobzariu, Rareș Florin Stoica, Mihai Munteniță, Ionuț Toader, Andrei Atabay, Denis Hanganu, Vitalie Bichir, Eduard Adam, Mădălin Mandin, Adrian Iosif Pop, George Piștereanu, Alexandra Sălceanu, Aylin Cadîr, Fulvia Folosea, Nicolae Dumitru, Ionuț Niculae
Asistent regie: Claudia Machedon
Ilustrație muzicală: Alexander Morfov
Decor: Nikola Toromanov
Asistent decor: Ioana Iliescu
Costume: Andrada Chiriac
Light design: Chris Jaeger
Lupte scenice: Attila Nemeș
Translator repetiții: Iulia Bahovski
Regia tehnica: Silviu Negulete
Video: Andrei Florea
Lumini: Ionel Docan
Operator orgă lumini: Cristian Simion
Sunet: Aurel Sima, Florin Necșoiu