Documentarul lui Oliver Stone Nuclear Now și „basmul” Zăpadă de august, regizat de Chris Raiber, lucrează la capete opuse ale relației cinemaului cu lumea: primul speră să o influențeze în mod direct, al doilea vrea să se refugieze cât mai departe de ea. Ambele rulează acum în cinematografe.

Aproape singura șansă pentru ca un documentar străin să se trezească distribuit în sălile noastre e să fie realizat de un nume sonor al industriei – și nici atunci nu e garantat. De regulă, acest nume sonor vine înspre documentar de pe terenul ficțiunii hollywoodiene (altfel nu ar fi fost sonor) și, la fel de probabil, aplică acestei sfere a cinematografului o gândire dintre cele mai rudimentare. De pildă, aceea că documentarul e un gen „accesoriu”, lipsit de autonomie, care trebuie să ne învețe ceva sau să ne convingă de ceva. Or, din punctul ăsta de vedere, Nuclear Now al lui Oliver Stone e cât se poate de eficient: la capătul acestui dozaj ideal de înflăcărare pro-energie nucleară, nu e deloc exclus să deschidem vreo pagină de Wikipedia pentru a ne informa pe subiect.

Nuclear Now, altfel spus, e dintre acele documentare care visează să schimbe lumea. Flama lor nu a apus niciodată, deși – în aceste vremuri de scepticism și multi-channels – le-am crezut tot mai epuizate, tot mai ușor de catalogat superior drept propagandă. Desigur că lucrurile, în ce privește propaganda, sunt cât se poate de complexe, chiar dacă ele depind, în ultimă instanță, de obiectul odelor respective, care poate fi „bun” sau „rău”. Să zicem, deci, că inițiativa lui Stone de a face puțin lobby industriei nucleare e admirabilă per se, dar și oarecum previzibilă, dată fiind contaminarea galopantă a filmelor sale cu publicitatea, arta înregimentată și tot felul de băloșenii la adresa mai-marilor lumii.

Vom găsi în acest film, printre altele, mult patriotism, un dispreț față de potențialul imaginii de a constitui (și) altceva decât simplă ilustrație a vorbelor unor „experți”, multiple reverențe față de avântul tehnologic al Rusiei și al Chinei – nu neapărat în această ordine. Stone mobilizează material vizual din belșug – de la cadre din filme clasice de serie B ale paranoiei cincizeciste la imagini de arhivă cu dezastre precum Hiroshima sau Cernobîl –, însă relațiile cărora aceste alăturări le dau naștere au complexitatea unui telefilm grăbit de pe Discovery Channel. La final, omniprezenta voce din off se emoționează la gândul stadiului de progres tehnologic care ar putea fi atins dacă statele lumii (cadru „stock footage” cu steagurile țărilor fluturând în vânt în fața unei clădiri importante) ar colabora între ele în domeniul nuclear. Just – dar și mai just ar fi fost ca vocea respectivă să amintească și unul dintre impedimentele majore la adresa unui asemenea proiect: agresiunea Rusiei asupra Ucrainei inițiată de Vladimir Putin, căruia negaționistul Stone nu ezită să îi închine osanale cu fiecare ocazie.

***

Nuclear Now afișa o doză sănătoasă de gândire retrogradă prin credința că poate supune caracterul rebel al imaginilor unui forcing care să servească exclusiv tezei filmului. Zăpadă de august e la fel de naiv, doar că pe invers: el vrea să facă uitată definitiv lumea reală, schematizată aici în acord cu cerințele unui univers compensatoriu. Să fie oare aceasta menirea adevărată a basmului: un tip deșănțat de escapism? În tot cazul, această inflație de povești cu zâne este grăitoare pentru un anumit impas al societății actuale – și al artei născute în miezul său – de a lupta cu complexitatea „enervantă” a realului. În fond, tot acest traseu previzibil al „iubirii ca-n filme” ascunde nu doar o înțelegere periculos de simplistă a expresiei „ca-n filme”, ci mai ales incapacitatea scenariului de a figura o astfel de experiență-limită în absența unor coordonate simplificatoare: tânărul năuc, fata cochetă, locul de muncă fără sex appeal, dar care dă la iveală un aer șarmant, stația de metrou ca un spațiu magic – acest portal al întâlnirilor, al plecărilor, al „destinelor”...

Zăpadă de august forează fără complex în acest arsenal de clișee siropoase, care se manifestă ca o negație a ideii de „cinema – artă adultă”. Dimpotrivă, infantilismul acestei povești de adormit copiii racordează cu o mizanscenă care speră să smulgă fior din platitudinea unor secvențe ca aceea în care protagonistul toarnă penele dintr-o sacoșă în curentul de aer al garniturii de metrou ce trece vijelios prin stație. „Magie” de mall, potrivită pentru o eră a indistincției tot mai asumate dintre cinema și publicitate, artă emoționantă și plasare de produs abia mascată. Numai că filmul lui Chris Raiber e văduvit atât de spiritul critic apt să deturneze tot acest climat audiovizual, cât și de vena postmodernă care să afirme că, oricum, totu-i totuna, așa că mai bine facem haz de necaz. Rezultă o privire căzută pradă șuvoiului de imagini actual, incapabilă să trieze, care poartă însemnele consumerismului unidimensional și self-help-ist în care am ajuns să băltim.