Caught by the Tides, cel mai recent film al chinezului Jia Zhangke, este o splendidă meditație despre timp și ravagiile sale sistemice.

Copleșitor în mutațiile sociale pe care le descrie, Caught by the Tides avansează melancolic prin faldurile timpului, acoperind două decade de maelstrom turbocapitalist, până pe culmea vertiginoasă a prezentului. Jia Zhangke și-a reciclat aici parte din producția timpurie pentru a derula un fir narativ maximalist capabil să absoarbă tot ce nu poate fi spus: a rezultat un film cu foarte puține cuvinte, care captează sentimentul inefabil al trecerii, măturând în cadrele sale destine, speranțe, amintiri înghițite. Nivelul de emoție stârnit de mașinăria audiovizuală a lui Jia – un asamblaj instabil de imagini și sunete cu origini diverse – e pur și simplu colosal: rezultatul de pe ecrane activează o tragedie națională care nici măcar nu poate fi cuantificată. Ea e vizibilă în racordurile precare dintre cadre, în elipsele care surpă planșe vaste de cronologie, în felul în care imaginile acestei pierderi – a tinereții, a inocenței etc. – se tasează unele peste altele, ca într-un palimpsest confruntat cu istoria mare. Lucrând cu materiale deja știute, dar și cu surse noi, Caught by the Tides devine (auto)portretul monumental al unui cineast, al unei țări, al unei epoci.

Jia Zhangke este, alături de conaționalul său Wang Bing, unul dintre cei mai mari cineaști contemporani și poate cel mai iscusit seismograf al societății capitaliste apărut de la turnura milenară încoace. Ani de-a rândul a documentat – în filme de ficțiune, dar e tot aia: practica sa mărturisește febril despre o actualitate netrucată – absurdul transformărilor Chinei, care nu încetează să uluiască. Se poate spune, desigur, că e de ajuns, acolo, să pornești o cameră de filmat: realitatea dementă din jur se va ocupa de restul. Dar felul în care Jia înscrie acest real rebel în filmele sale, topindu-l într-o pastă crepusculară, il recomandă ca pe mai mult decât un simplu observator perspicace. E nevoie de un anume recul pentru a înțelege, din miezul lucrurilor, caracterul lor delirant, pentru a le înregistra decalajul față de orice poate fi cuprins cu mintea (grăitor, în acest sens, e acel incredibil The World [2004] filmat într-un parc tematic care reproduce monumente celebre din lume, vast simulacru amețitor). Așa și aici: placate peste anumite evenimente lăsate în fundal – valul de bucurie născut din atribuirea Jocurilor Olimpice de la Beijing, construcția Barajului celor Trei Defileuri, pandemia –, imaginile filmului se acumulează conform unei logici abstracte, care privilegiază în privitor un răspuns afectiv.

Asta și pentru că povestea e minimală, un liant lax care să dea filmului o aparență de cauzalitate: un cuplu se desparte aproape din senin; el pleacă departe în căutarea unui trai mai bun, ea pleacă să îl caute; ani mai târziu se revăd. Nimic mai mult decât un pretext pentru a o insera pe actrița Zhao Tao, „a cărei poziție esențială în opera lui Jia impune să îi găsim o descriere mai puțin pasivă decât «muză» și mai puțin inofensivă decât «colaboratoare»” (Jessica Kiang), în cadre altminteri pur documentare. Caught by the Tides se simte ca o lungă prospecție în care camera de filmat e mai atentă la spectacolul peisajului post-industrial decât la tribulațiile personajelor născocite de scenariu. Ele sunt aici pentru a ne acompania în marșul implacabil al progresului, care lasă în urma sa multă devastare. Revizitându-și propriile filme, Jia realizează un periplu cu mai multe tonalități: prima parte, petrecută în 2001 în Datong City, incorporează imagini din vechiul său lungmetraj Unknown Pleasures (2002), și este atât de indiferentă la mersul ficțiunii încât pare o simplă însăilare de cadre dansante, un cinetism y2k tras pe o cameră săracă. Muzical și liric, așază în paralel nonșalanța tinerilor care se rup pe la petreceri improvizate și deruta unei clase muncitoare rămase fără repere în noua paradigmă (într-un cadru, o imagine parțial arsă a lui Mao atârnă într-o sală de spectacole reconvertită). 

Tot acest segment, ca și următorul, instaurează privirea lui Jia ca o suită de revelații, de compoziții „wtf?” – cartiere rezidențiale plantate în câmp vs. străzi ticsite de mașini, biciclete, băgători de seamă – care arată nașterea convulsivă a unei noi țări construite direct pe fundația celei vechi, într-un proces de coexistență incomodă. E un moment al rămășițelor încă vii, al supraimpresiunilor și slow-motion-ului, o chinuitoare latență care vine la pachet, în confuzie, cu promisiunea de mai bine a unui nou mileniu. Doar că miza inițială a urgenței mărturiei filmate demult a lăsat loc, un sfert de veac mai târziu, unei dureri aproape cosmice. Excesiv de nostalgică, ajutată de șlagăre naive din epocă (între care Butterfly de la Smile), această secvență atât de simplă ca metodă izbește în certitudinile triumfaliste și lasă în urmă un popor suspendat. Revenind asupra acestor imagini, Jia îl culege a doua oară – apoi, ca Orfeu, îl pierde iarăși, blocat pe vecie în jurul anului 2000; e limita bine știută a cinemaului.

În al doilea segment, Jia se mută pe fluviul Yangtze, acolo unde deja înregistrase amploarea distructivă a unui mare șantier în magistralul Still Life (2006). Brutalismul peisajului îndeamnă mai puțin la poezie decât imaginile precedente; reveria e mai crudă și aparține acum mafioților care iau în stăpânire țesutul social destrămat în ruina post-industrială. Lumea interlopă coabitează cu o teribilă sărăcie – Jia include numeroase ambarcațiuni rudimentare pe lângă nave de croazieră –, iar pământul pare neîncăpător pentru ambițiile de mărire ale noilor profitori ai sistemului. Observația e mută, scufundată în această nouă ordine socială în care, ca întotdeauna, cei mai vulnerabili plătesc cel mai scump. Căutarea celor doi parteneri e înscrisă în acest spațiu-timp fluid și periculos – ce vechi par chicotelile băiețașilor de cartier pe la spatele tinerei jucate de Zhao Tao. Caught by the Tides nu e interesat de relația amoroasă per se, ci de potențialitățile sale actualizate în acord cu contextul istoric particular în care se desfășoară.

În fine, a treia parte – filmată de Jia în timpul pandemiei – ne poartă într-o țară puternic metamorfozată: cineastul ne arată un bătân știrb care e star pe TikTok, iar străzile, pe vremuri un furnicar captiv în dezordine, au astăzi un aer aseptic, salubrizat, ca o metropolă occidentală făcută din plastic. La final, eroina se alătură unui grup de alergători care parcurge orașul noaptea în liniște totală. Enigma acestei țări nu s-a stins, doar s-a relocat, iar Caught by the Tides știe că trebuie să o păstreze. Cinemaul, aici, își arată adevărata putere, aceea de a transcrie în timp o realitate dată. Filmul este durată, acolo unde reel-ul e stimul imediat. Proiectul hibrid al lui Jia o fi având el aerul unui crochiu grăbit, dar manifestă, de fapt, o căutare statornică; tot efortul său de-o viață a tins către acest moment al bilanțului, al trasării unei continuități hașurate prin dezmățul Chinei douămiiste. Abia trecerea anilor i-a permis să desăvârșească o aspirație deja tratată pe vremuri cu mijloacele ficțiunii – de data asta pe terenul mult mai sever al realității. Deși alcătuit din resturi, Caught by the Tides nu e ersatzul vechilor proiecte: odată acomodat cu ritmul său, e liber să se dezvăluie în inegalabila sa ambiție.

Caught by the Tides este în cinematografe.