Revelația teatrală a lui 2016 pentru mine a fost trupa Frilensăr – o comunitate de actori școliți la Iași, care a realizat „trilogia emoțiilor tradițional închipuite”, inspirată de povești și mituri românești (despre Mălăieș în călcăieș, primul spectacol din serie, am scris aici). Nu temele alese fac din cei șapte frilensări o specie de actori de urmărit, ci bucuria pe care o emană atunci când joacă, naturalețea cu care s-au integrat în peisajul teatral bucureștean, găsindu-și o nișă pe care sper să continue să o dezvolte. În plus, sunt excelenți pe improvizație. Spectacolul Once Upon: cântece despre copilăria furată are la bază povestea Fata babei și fata moșneagului și basmul japonez Fata cu potirul pe cap și a ajuns deja la a treia variantă de text, cea pe care am văzut-o și eu. Dar nu e nicidecum un basm, oricum nu unul cu final fericit, ceeea ce demonstrează, dacă era nevoie, că actorii nu știu să joace numai scene comice.

Hadika, interpretată de Loredana Cosovanu, este fata bună din poveste, care provine dintr-o familie destrămată - cu tată absent și mamă și soră vitregă. Actorii-textieri transformă povestea fetei moșneagului într-o bucată de realitate în care probabil ne-am regăsit cu toții într-un moment al vieții – e zona aia gri în care nimic nu iese cum trebuie și totul pare o povară. Loredana, o actriță firavă din punct de vedere fizic (observație pe care chiar se construiește o scenă în Mălăieș), are o forță incredibilă în rolul Hadikăi. Cântă, dansează, vociferează, strigă, umple jumate de scenă și 70 de minute, ținându-le piept celor cinci voci din capul ei, jucate și cântate de colegii ei din trupă.

Nu știu ce v-au învățat familiile voastre, dar pe mine familia mea m-a învățat FRICA. Nu am fost maltratată sau ceva, dar FRICA e primul lucru pe care l-am învățat. Frica de durere, frica de întuneric, frica de Dumnezeu, frica de ceilalți,  m-au învățat până și frica de mine. Să-mi fie frică de mine, să-mi fie frică să nu mor.

Once Upon se folosește de pretextul basmului pentru a crea o cu totul altă poveste și a vorbi despre un subiect pe care nu îl prea abordăm în public – depresia. Nu e un spectacol ușor de digerat, deși textul alternează cu melodii (se folosesc vreo zece instrumente muzicale, cu stiluri de cântat variind de la rap la canto), dar e o ocazie bună pentru introspecție. E, de fapt, reprezentarea unei generații ajunse la 30 de ani, peste care viața a intrat prea brutal. Se joacă și se cântă despre sărăcie, inadaptare, lipsa iubirii sau teama de a nu fi iubit, grija zilei de mâine și fricile care trăiesc în capul nostru. „E dark pentru că oamenii au și gânduri de astea de care fug. Sau pe care le ascund bine. Și poate e firesc să fie așa. Și am vrut să exploatez puțin zona asta, de cum sunt aliniate în capul unui om gândurile și dialogul lui cu el pe ceea ce a trăit până într-un anumit punct”, mi-a spus Daniel Chirilă, actor în trupă și unul dintre textierii principali ai pieselor jucate de ei.

Am aplaudat la final și curajul actorilor de a realiza un spectacol de la care pleci mai îngândurat decât ai venit. Și pentru cuvintele astea, la care mă mai gândesc uneori:

Am plecat de acasă pentru că am vrut să scap de plictiseală și pentru că am vrut să-l contrazic pe Micul Prinț. Mie niciodată n-o să-mi fie dor de planeta mea.

Următoarea reprezentație a spectacolului are loc pe 27 februarie la Green Hours.

Fotografii de Marian Adochiței