Sunt câteva lucruri pe care, ca pianist specializat în muzica clasică, e posibil să le fi (pre)luat cu tine în cârcă după absolvirea studiilor de profil din instituțiile românești: sentimentul permanent de competiție cu sine și mai ales cu ceilalți, din care derivă comparația și implicit anxietățile asociate, falsa senzație că ești deosebit (sau din contră, o stare acută de impostură) și că iei parte la înfăptuirea celei mai înalte nișe a artei sunetelor, superioară celorlalte tipuri de manifestări artistice, perfecționismul nociv, incapacitatea de a te desprinde de textul muzical și de a învăța să nu te iei chiar tot timpul în serios, ci să te (și) joci la instrument cu notele. Fascinant este când îți iese în cale chiar un absolvent al instituțiilor autohtone (Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti” și Universitatea Națională de Muzică din București) și îți demontează, printr-un singur recital, astfel de preconcepții. În acest fel s-a prezentat Cătălin Răducanu, în Sala Mare a Ateneului Român, pe 5 octombrie, într-unul dintre recitalurile din cea de-a doua ediție a turneului Un artist, un pian și un țambal, unde, aflată în ipostaza de spectatoare, dar și de pianistă și colegă, am fost pusă față în față cu propriile limitări (dobândite), dar și cu posibilitatea depășirii lor. 

Iată pianistul care, înzestrat cu o versatilitate muzicală nebănuită, susținută de doza echilibrată dintre seriozitate și joc, ne învață – pe noi, muzicienii, dar și pe spectatorii ce asistă la fenomenul sonor de la distanță –, în esență, relaxarea. Căci prin actul său artistic aflăm sau ni se confirmă ceea ce ar fi trebuit să știm deja de mult: că nu există o competiție reală între muzicieni, ci doar nenumărate individualități creative care ar trebui să-și exploateze condiția lor fundamentală – și anume, unicitatea –, că este loc sub cupola Ateneului (și nu numai) pentru orice gen muzical și că este posibil să urci pe acea scenă chiar dacă ești un tânăr de treizeci și un pic de ani, fără studii în afara țării și fără competiții de renume câștigate, că este acceptabil să-ți dezvălui vulnerabilitățile de natură sentimentală – chiar să-ți declari, la microfon, preaplinul de emoții care te năpădesc la început de recital – sau instrumental-tehnică pe scenă, iar la final publicul, aflat în picioare, să te „îmbrățișeze” cu căldura ovațiilor însuflețite. 

Cătălin Răducanu propune, cu susținerea asociației culturale Procontemporania, prin seria de recitaluri Un artist, un pian și un țambal – având ca puncte de oprire câteva sate și orașe din România precum Petriș, Alba Iulia, Sinaia, Focșani, Deva, Bistrița, Iași, Ploiești, București și Craiova, dar și un ultim recital în Italia, la Milano –, o călătorie care urmează – conform descrierii de pe site-ul evenimentului – „să spargă barierele culturale, sociale și etnice”. Conceptul turneului nu trădează, prin scoaterea la lumină a muzicianului, o strategie de marketing artificial-incluzivă și îndreptată către moda fusion a ultimelor decenii, ci este credibil tocmai prin fructificarea unei  personalități (creative) particulare, autentice precum cea a multifațetatului artist Cătălin Răducanu: el este deopotrivă pianist și țambalist, solist și improvizator, muzician clasic, dar și jazzman și interpret de folclor. Pe scenă ni se dezvăluie, deci, și copilul care a trăit într-o familie de lăutari cu tradiție – acolo unde identitatea etnică se confunda, de cele mai multe ori, cu muzica –, în casa în care timbrul vocal se împletea cu cel al țambalului, acordeonului sau tobelor, și adolescentul care îl venera pe Chick Corea, și tânărul care nu demult obținea titlul de Doctor în Muzică la UNMB, cu o teză despre „improviziția pianistică tonală ca spotaneitate dobândită”. 

Sunt cele trei ipostaze cu care pianistul a jonglat la Ateneu, făcând trecerea cu lejeritate de la clasic (Domenico Scarlatti, Ludwig van Beethoven, Serghei Rachmaninov, Claude Debussy) la jazz (Thelonious Monk, Victor Young, João Bosco) și muzică tradițională (Toni Iordache, Grigoraș Dinicu), accesându-și alter ego-ul artistic, ca un actor de teatru, printr-o simplă ieșire din scenă și prin renunțarea sau adăugarea unui articol vestimentar la tradiționalul outfit de concert. Metamorfoza a avut loc nu numai la nivel de îmbrăcăminte, ci și în ceea ce privește poziția în fața instrumentului, mimica, emoția transmisă. Detensionarea pianistului spre incandescență a avut loc treptat, într-un crescendo de la începutul recitalului până la final. Nu pot să nu mă întreb dacă acest fapt s-a resimțit nu numai datorită avansării în actul artistic și acomodării cu sala și publicul, dar mai ales prin pedalarea către lumi sonore din ce în ce mai puțin rigide sau încorsetate în structuri tradiționale și standarde de interpretare acerbe. În economia presiunii unui performance, cântărește mai greu, din punct de vedere al efortului emoțional-intelectual, muzica clasică față de jazz sau de folclor?

În prima parte a recitalului, îmbrăcat la patru ace, cu costum negru, cămașă albă și papion vișiniu, pianistul a interpretat miniaturi din repertoriul clasic canonic, cu precădere preludii – ca o mare introducere în universul sonor al armoniilor îndrăznețe –, toate ordonate cronologic. Alegerea celor patru nume din literatura muzicală clasică – Scarlatti (Sonata în mi major, K.380), Beethoven (Rondo a capriccio op.129), Rachmaninov (selecție din Preludiile op. 23, nr. 2, 4 și 5), Debussy (două Preludii din Volumul nr. 1: Les sons et les parfums tournent dans l’air du soir și Ce qu’a vu le vent d’ouest) – nu poate fi întâmplătoare, căci toți aceștia împărtășesc, în creația lor, într-o mai mică sau mai mare măsură, elemente premergătoare jazz-ului: fie fragmente rapide și elaborate din punct de vedere tehnic sau îmbogățite cu ritmuri sincopate, fie lucrări cu o paletă dinamică cuprinzătoare, contrastantă și cu o ritmică variată, fie linii melodice patetice, susținute de armonii îndrăznețe, fie pagini devenite adevărate experiențe senzoriale, fluide, libere, cu armonii exotice. De altfel, toți patru au reprezentat surse de inspirație pentru jazzmanii contemporani, incitându-i în a da naștere unor aranjamente sau prelucrări (de exemplu, Classical Jazz Quartet la Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră al compozitorului rus Rachmaninov sau saxofonistul Kamasi Washington la Clair de Lune a impresionistului francez Debussy).

De la Gershwin începând, abordarea paginilor consacrate, improvizațiilor sau compozițiilor personale în manieră jazz de către pianiști instruiți inițial în muzica clasică – de exemplu, Friedrich Goulda, Petras Geniušas, Lucas Debargue, Eugen Ciceu, Daniel Ciobanu – sau, de ce nu, viceversa – legendarului Keith Jarrett realizând versiuni interpretative memorabile la concerte pentru pian de Mozart, Bartók sau Barber –, nu mai reprezintă o noutate conceptual-performativă, însă fuzionarea stilistică rămâne încă savuroasă pentru public și mai ales provocatoare (și/sau eliberatoare?) pentru artiști. Întăresc aici curiozitatea exprimată mai devreme: abordarea jazz-ului și, în special, a artei improvizației, poate fi privită, oare, ca o încercare escapistă a muzicienilor clasici de a se decorseta, de a se debarasa de presiunea uriașă, inumană a standardelor interpretative din industrie și de a-și asuma mai multe libertăți fanteziste?

În ceea ce îl privește pe Cătălin Răducanu, în a doua parte a concertului, el s-a dezbrăcat – la propriu – de haina Clasicului, prezentând standarde/piese de jazz (Blue Monk, Stella by Starlight, Incompatibilidade de Gȇnios) într-o manieră personală, încheind apoi secțiunea dedicată pianului cu improvizații jazzy pe teme din folclorul local consacrat: Mociriță cu trifoi, Leliță Ioană, Pe deal pe la cornățel. La finalul programului, pianistul a propus o întoarcere la rădăcini – la patrimoniul nostru socio-cultural, în general, dar și la originile sale etnic-familiare, în particular – și, intrând în scenă purtând o pălărie neagră pe cap, s-a avântat, la țambal, în reînveșmântări sonore virtuoze pe teme ce aparțin violonistului Grigoraș Dinicu și țambalistului Toni Iordache, doi etnici romi deveniți figuri marcante în interpretarea și propagarea muzicii românești tradiționale și lăutărești. Inedită a fost aici nu doar fuziunea genurilor muzicale, într-un concept unificator, în trei părți distincte ale recitalului artistului, ci în special împletirea, curgerea organică a influențelor și inspirațiilor dintr-o secțiune într-alta: rearanjări jazzy ale cântecelor din folclorul autohton, scurte inserții baroce (Bach, Toccata în re minor) la țambal sau, la bis, păstrând același instrument, brodări liric-virtuoze pe teme – la propunerea publicului – musical (soundtrack-ul din La La Land), pop-rock (Queen, Bohemian Rhapsody) sau clasice (Mozart, partea I din Simfonia nr. 40, K. 550). 

Nivelul înalt al actului performativ – datorat tehnicii impecabile, spontaneității, cameleonismului, bucuriei copilărești de a se afla pe scenă a generosului muzician –, și reacția îmbucurătoare a publicului cald, entuziasmat la întâlnirea sa, ar trebui să reprezinte deja garanția  implementării, anul următor, a celei de-a treia ediții a turneului Un artist, un pian și un țambal – o serie de recitaluri, cu siguranță, de neratat –, dar și a altor evenimente asemenea acestuia. 

Fotografia principală a fost realizată la un concert din cadrul Un artist, un pian și un țambal (clasic, jazz, folclor) ținut la Rezidența9 în 2023.