În ultimele săptămâni am văzut nenumărate liste cu cărți despre epidemii și apocalipse. De la Decameronul lui Boccaccio la fabulele lui La Fontaine, de la Ciuma de Albert Camus până la un roman de Dean Koontz care ar fi „prevăzut” pandemia – toate acestea și multe altele au fost invocate, recomandate, cumpărate, discutate și probabil citite.
În cele ce urmează n-am să propun o listă de cărți despre sfârșitul lumii, ci o listă de cărți pentru sfârșitul lumii. Ce cărți aș citi dacă aș ști că lumea – nu doar lumea mea – se termină peste câteva zile? Acceptând ipoteza nu neapărat probabilă că aș alege să îmi petrec acest interval citind, cu siguranță nu aș căuta cărți cu subiecte apocaliptice, din moment ce apocalipsa reală ar fi atât de la îndemână, iar articolele de ziar (presupunând iarăși improbabil că ar mai exista așa ceva) ar oferi un material mai palpitant și mai util. Apoi, nu aș încerca să repar pe ultima sută de metri lipsurile din cultura mea literară. N-am citit încă Rădăcini de Hortensia Papadat-Bengescu – ok, o să întâmpin apocalipsa ducând cu mine acest ghiozdan gol. Nici n-am să mă reped să recitesc una dintre Marile Scrieri ale lumii, ca să crăp chiar în timp ce Molly Bloom zice „da da” sau în vreme ce nu știu ce unchiaș din literatura rusă își caută șoșonii.
Aș lăsa toate considerentele „culturale” în urmă și căuta mai degrabă să recitesc cărți personale și specifice. Cărți care m-au marcat într-un fel sau în altul. Cărți care se raportează mai mult sau mai puțin direct la sensul întâlnirii cu sfârșitul lucrurilor: cărți care vorbesc despre moarte, despre materia vieții, despre iluzii, despre cum ne putem consola.
Este prima carte pe care am citit-o (sau mai degrabă mi-a fost citită), așa că ar fi agreabil și simetric să fie și ultima.
Viața trece pe lângă Frédéric Moreau în timp ce el visează la doamna Arnoux. La sfârșitul cărții, când și viața s-a cam dus, Frédéric se întâlnește cu un vechi coleg de școală:
„Dezgropându-şi tinereţea, îşi spuneau la fiecare frază: «Îţi aduci aminte?»
Revedeau curtea colegiului, capela, vorbitorul, sala de arme în josul scării, figurile pedagogilor şi ale elevilor, pe un oarecare Angelmarre, de la Versailles, care-şi croia curelele pentru pantaloni din nişte cizme vechi, pe domnul Mirbal cu favoriţii lui roşcaţi, pe cei doi profesori de desen linear şi de desen artistic, Varaud şi Suriret, care se certau veşnic, şi pe polonez, compatriotul lui Copernic, cu sistemul lui planetar de carton, astronom ambulant căruia i se plătise şedinţa cu un dejun în sala de mese, apoi îşi amintiră de un chef grozav după o plimbare, de primele pipe fumate, de împărţirea premiilor la sfârşit de an, de bucuria vacanţelor.
În timpul vacanţelor din 1837 se duseseră la Turcoaică.
Aşa i se spunea unei femei care se numea pe numele ei adevărat Zoraïda Turc; şi mulţi o credeau musulmană, turcoaică, ceea ce adăuga o notă de poezie stabilimentului ei, aşezat la malul apei, îndărătul zidurilor cetăţii; chiar în plină vară, era umbră în jurul casei pe care o recunoşteai după un borcan cu peşti roşii aşezat lângă un ghiveci cu rezeda la o fereastră. Domnişoare în camizole albe, cu fard pe obraji şi cu cercei lungi, băteau în geam când treceai şi, seara, în prag, fredonau încetişor cu voci răguşite.
Acest loc de pierzanie proiecta în tot arondismentul o strălucire fantastică. Era desemnat prin perifraze: «Locul pe care-l cunoaşteţi – o anumită stradă – în josul Podurilor». Fermierele clin împrejurimi tremurau pentru bărbaţii lor, burghezele pentru servitoarele lor, căci bucătăreasa domnului subprefect fusese surprinsă acolo; şi era, bineînţeles, obsesia tainică a tuturor adolescenţilor.
Deci, într-o duminică, în timp ce lumea era la vecernie, Frédéric şi Deslauriers, după ce au fost mai întâi la frizer, culeseră flori în grădina doamnei Moreau, apoi ieşiră pe portiţa dinspre ogoare şi, după un lung înconjur prin vii, se întoarseră pe la Pêcherie şi se strecurară la Turcoaică, ţinând în mână buchetele.
Frédéric îşi prezentă buchetul ca un îndrăgostit logodnicii. Dar căldura dinăuntru, teama de necunoscut, un fel de remuşcări şi chiar plăcerea de a vedea, dintr-o privire, atâtea femei la dispoziţia lui, îl emoţionară în aşa măsură, încât se făcu foarte palid şi stătea fără să înainteze, fără să spună un cuvânt. Toate râdeau, înveselite de tulburarea lui; crezând că-şi băteau joc de el, o luă la fugă; şi cum Frédéric avea banii, Deslauriers fu obligat să-l urmeze.
Fuseseră văzuţi ieşind de acolo. Se iscă o poveste care n-a putut fi uitată nici după trei ani.
Ei şi-o povestiră cu amănunte, fiecare completând amintirile celuilalt; şi, după ce sfârşiră, Frédéric zise:
– Asta-i tot ce am avut mai bun!
– Da, poate! Asta-i tot ce am avut mai bun, zise Deslauriers.”
(trad. de Lucia Demetrius)
De fapt, acest ultim volum de povestiri în care apare Sherlock Holmes este printre cele mai slabe. Dar l-am ales pentru pagina în care autorul își ia rămas-bun de la eroul său, de care mai încercase o dată să se despartă, aruncându-l în cascada Reichenbach (dar revenise după câțiva ani asupra faptei la presiunea publicului). De această dată este pentru totdeauna:
„Mă tem că domnul Sherlock Holmes începe să semene cu unul din acei tenori cunoscuţi, care, deşi şi-au cucerit deja o faimă ce promite să reziste peste veacuri, sunt tentaţi să facă nesfârşite reverenţe în faţa publicului răbdător... Asta trebuie să înceteze, iar el trebuie să dispară trup, suflet şi... imaginaţie. Oamenilor le place să creadă că există un tărâm special, un loc al fanteziei pentru toţi copiii imaginaţiei, un loc straniu şi imposibil în acelaşi timp, în care poate «frumoşii» lui Fielding fac încă dragoste cu «frumoasele» lui Richardson, unde eroii lui Scott se plimbă încă ţanţoşi, unde simpaticii vagabonzi ai lui Dickens pot încă râde, iar mondenii lui Thackeray îşi continuă carierele reprobabile. Într-un umil colţ al unei astfel de Vallhala e posibil să-şi fi găsit şi domnul Holmes şi doctorul Watson un loc, în timp ce scena pe care ei au lăsat-o goală e ocupată acum de vreun copoi mult mai viclean însoţit de un partener cu mult mai puţin şiret. (...)
Aşadar, cititorule, spune adio lui Sherlock Holmes! Îţi mulţumesc pentru loialitatea pe care ai dovedit-o în trecut şi nu pot decât să sper că am reuşit să-ţi ofer o evadare din grijile de zi cu zi şi un stimulant schimb de idei ce nu poate fi întâlnit decât pe feericul tărâm al literaturii.”
(trad. Adina Claudia Begu)
Seamănă într-un fel cu Oamenii mării, doar că lupta lui Gilliatt cu forțele naturii este înlocuită de lupta lui Martin, un marinar needucat, dar care iubește cărțile, cu forțele societății și cu sine însuși. Amândoi, Gilliatt și Martin, înving și renunță.
Literatura lui Borges este plină nu numai de oglinzi și de cărți, ci și de moarte. Însă moartea apare într-o versiune estompată îndatorată idealismului filozofic. Nu este brutală (deși poate îmbrăca forme violente), ci melancolică.
Nu mai țin minte de câte ori am citit Harry Potter. Dincolo de recuzita de vrăji și de tropi fantasy, este o carte despre moarte și despre puterea oamenilor de a o accepta și învinge. În plus, asigură vreme de câteva zile o evaziune palpitantă și confortabilă.
Photo by Abby Chung from Pexels
