Îmi plăcuse destul de mult Cazemata, romanul de debut din 2016 al lui Tudor Ganea, o combinație de mystery și de realism magic brodată în jurul unei cazemate construite în Constanța în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar după aceea autorul a publicat trei cărți proaste la rând (Miere, Porci și 8), niște parabole grosolane care mă făcuseră să mă îndoiesc nu de talentul lui, ci de inteligența lui artistică. De aceea comeback-ul lui Ganea cu Cântecul păsării de plajă, unul dintre cele mai bune volume publicate în ultimii ani, m-a luat prin surprindere.
Cu acest roman, Ganea se întoarce în Constanța postcomunistă, în lumea Falezei Nord (FZN) și a cazematelor de beton care apărea și în prima lui carte. Doar că realismul magic a dispărut cu totul, făcând loc unui realism murdar (cum îi zice Marius Chivu pe coperta a patra) ai cărui parametri Ganea îi controlează, stilistic și sociografic, la mare artă. Înainte de a fi un roman, Cântecul păsării de plajă este un document antropologic narativizat asupra lumii periferice și paupere din Constanța postcomunistă. Lumpenproletariatul (adevărat cocktail etnic) care luptă pentru supraviețuire în romanul lui Ganea este la rândul său extrem de stratificat social. Între boșii care controlează rețelele de prostituție din zonă, sărăcimea care locuiește în blocurile de pe faleză, „barăcari” (proletari veniți din Moldova ca mână de lucru înainte de 1990, trăind înghesuiți în barăci improvizate) și „șocarici” (aurolacii din subsolurile insalubre) se cască o prăpastie – prăpastie pe care Ganea o exprimă plastic printr-o comparație cu clasele de pești din Marea Neagră, pusă în gura unui șmecher local:
„Ca şi peştii din Marea Neagră, există mai multe feluri de oameni şi p‑aici. În mare e plin de guvizi, câineşti şi chefali. Ăştia‑s pulimea apei. Imediat peste ei vine calcanul. Calcanul are clasă. Ştie să se camufleze, başca mănâncă guvizi şi pui de chefal. Rechinii de la noi sunt rari şi fraieri, aşa că nu‑i numărăm. Regii sunt delfinii de fapt. Când intră delfinu’ în bancu’ de chefal, face prăpăd. Nimic nu mai rămâne din ei.”
Este o lume pe care Ganea o cunoaște foarte bine și pe care o descrie competent în mai toate articulațiile ei (lingvistice, sociale, arhitecturale). Această siguranță asigură fundația realistă pe care e ridicat romanul. Povestea propriu-zisă, mai curând minimală, are două planuri temporale. Primul plan ocupă o zi din prezentul romanului (plasat în 2019): Ainur, un bătăuș din zonă, este aruncat în cea mai neagră criză existențială după ce doctorul îi descoperă o excrescență posibil malignă. Pe fundalul plimbării prelungite pe care Ainur o face în zona FZN, Ganea introduce flashback-uri din anii 90, care reconstituie treptat ascensiunea lui Ainur în lumea interlopă a Constanței. Câteva fapte atroce săvârșite în acel trecut se reverberează în prezent – o umbră din ce în ce mai amenințătoare. Construcția romanului poate fi aproximată prin forma unui laț care se strânge. Cântecul păsării de plajă începe ca o comedie neagră a spaimei psihotice de cancer pe care o traversează Ainur:
„Într‑un timp record, nodulul prostatic reuşi să erbicideze buruienile adulterului din viaţa lor, pregătind astfel terenul pentru marea recoltă a depresiei.”
Însă treptat, odată ce trecutul începe să fie corelat cu prezentul, romanul devine din ce în ce mai crud și mai anxiogen. Sfârșitul, un fel de cliffhanger care păstrează romanul în priză și după ce acesta se încheie, reușește să fie un punct culminant care explică tot ce era de explicat, dar care în același timp sugerează câteva posibile continuări în lumea crepusculară, obscenă, indiferentă și murdară din carte. Acestea continuă să fie proiectate în buclă în mintea bunului cititor și după ce acesta a închis, cu fascinație și oroare, Cântecul păsării de plajă.
Fotografie principală de Szoleczki László. Mangalia, 1982. Via Azopan
