Benjamin Power se adresează unei nișe destul de subțiri și se simte foarte bine la el în bulă: în calitate de membru al unui duo cu numele Fuck Buttons aproape că s-a asigurat că nimeni n-o să audă de trupa lui din presa tradițională. Ai zice că s-a vorbit cu canadienii de la Fucked Up, de care îl apropie nu numai preferința pentru unul dintre cele mai versatile cuvinte englezești, ci și apetitul pentru zgomot în cantități industriale.
„Zgomot” și „industrial” sunt și primele etichete lipite pe fruntea Blanck Mass, proiectul solo al lui Benjamin Power, ajuns la cel de-al treilea album: muzică electronică densă și brutală, de o intensitate comparabilă cu cea a metalelor (super)grele. World Eater îi spune albumului, iar în legătură cu intențiile sale ești prevenit încă de pe copertă - o dihanie incertă își dezgolește colții -, ca să nu crezi cumva c-ai dat peste vreo compilație a angajaților McDonald’s. „Noi, oamenii, suntem conștienți de fiara dinăuntrul nostru și ar trebui, prin urmare, să fim capabili s-o ținem sub control (...). Din păcate, nu e cazul. Evenimente globale recente au demonstrat-o: rasa umană se autodevorează”, scrie omul.
John Doe’s Carnival of Error, piesa de deschidere, nu anunță, cu excepția unor glitch-uri mai întunecate, cine știe ce sperietură (mintea poate, eventual, zbura nițel spre Trent Reznor-ul anilor din urmă, ceva mai domolit), însă beat-ul pantagruelic cu care pornește Rhesus Negative schimbă instantaneu starea de spirit. Vreme de nouă minute și-un pic, bucata asta nu are altă treabă decît să urce, să amplifice, să exagereze. Pe la jumătate, atunci cînd se-aude prima voce umană (un urlet prelungit și de neînțeles, în tradiția amintitelor metale grele), se și limpezesc apele: ori ai căzut pe spate, ori ți-ai văzut de treabă.
Odată trasă linia (și odată puși pe fugă asculătorii circumstanțiali), treaba se diversifică semnificativ. Percuție programată, sintetizatoare, techno tradiționalist sau genuri mai recente (vaporwave, chillwave, chiar și nesuferitul trap): curiozitatea lui musiu Power aproape că nu lasă nimic neatins. Ceea ce ține laolaltă o salată atît de pestriță este melodicitatea apăsată a mișcărilor (e cam anapoda să le consideri „piese” în sensul curent), știința dozajului, estetica loud/quiet/loud popularizată de trupele grunge ale anilor ‘90 - acest tip de electronicale privilegiază în mod obișnuit ritmul în detrimentul armoniei, însă cine spune că cele două nu pot trăi decît în opoziție?
Silent Treatment, de pildă, mizează pe un cor amplificat drăcește, pe vocale amenințătoare și, mai încolo, pe o păsărească înfricoșată: poți liniștit s-așezi genul ăsta de muzică peste imagini cu luptele urbane, iar dacă cele dintre suporterii care s-au trosnit în februarie cu Jandarmeria ți s-au părut violente s-ar putea să te ia neplăcut prin surprindere desfășurările de forțe de la protestele din Grecia. În orice caz, muzica este una apăsat contemporană, iar dezintegrarea limbajului în mormăială, icnete și în dureroase vocale poate să te ducă cu gîndul ori la twittereasca lui Trump, ori la mîrîielile amenințătoare ale deputatului de Argeș cu AKM-uri pe-acasă.
Înspre final, Minnesota/Eas Fors/Naked virează înspre un ambiental întunecat, dar încheie cu percuția optzecistă de găsit în toate hiturile pop ale momentului, în vreme ce Hive Mind, cu un bpm mult redus, dar care răbufnește fără avertismente de vreo două-trei ori, dă consistență afirmației lui Power că World Eater include, între altele, cîteva bucăți care aproape ar fi niște cîntece de dragoste. Love it or loathe it, World Eater este cacofonia agasantă, angoasantă și abrazivă a prezentului și este, după mintea mea, cel mai bun album pe care 2017 ni l-a servit deocamdată.
Foto: https://blanckmass.bandcamp.com/album/world-eater
