Bradley Cooper se străduie să incarneze viața dirijorului Leonard Bernstein în Maestro, proaspăt intrat pe Netflix. Cum ne-au obișnuit recentele producții „prestige” ale platformei, rezultatul e complet lipsit de interes.

Actorul-devenit-cineast Bradley Cooper provine dintr-o tradiție pentru care autenticitatea e un concept care face ochii să scânteieze. „Să pară real” constituie mantra acestor artizani care adoră să pună osul la treabă (în contrast cu direcția rivală, din ce în ce mai avântată azi, care aruncă totul în relativism de dragul unor morale updatate). Există, evident, ceva admirabil în această năzuință old school întru credibil – ceva care se imprimă explicit în fibra filmelor rezultate, rod vizibil al unui efort. Dar nu e sigur că lucrurile merg vreodată mai adânc de atât.

Altfel spus, gradul de identificare al lui Cooper cu personalitatea lui Bernstein frizează adesea abnegația. Când îl vedem cântând la pian cu fervoare sau bramburind aerul camerei cu mișcările sale expansive din mâini, înțelegem că omul s-a pregătit temeinic. Făcând toate aceste acțiuni – la care se adaugă acțiunea supremă: regia –, Cooper atinge un anumit brio care nu e deloc străin de tema subterană a filmului. Pe de altă parte, această hiper-semnalizare a propriei figuri – în fond, Maestro e și un duel între două personalități contopite – nu are cum să dilueze din narcisismul inerent proiectului. Ca orice film în care regizorul interpretează și rolul principal, Maestro ajunge să spună mai multe despre imaginea lui Cooper decât despre performanța sa actoricească în sine. De unde și senzația că temele de care s-a achitat sunt întâi de toate o unealtă de marketing. Tocmai acest șantaj cu virtuozitatea – „uitați câte chestii diferite pot să fac” – e ceea ce transformă filmul într-o operațiune de seducție din partea unui histrion care, chiar și atunci când își face „autocritica” interpretând un personaj mai mult sau mai puțin detestabil, se asigură că are ultimul cuvânt (vezi mentorul alcoolic din A Star Is Born, un tătuc nobil și chinuit).

Toată lumea știe că astfel de informații – exemplul tip: cutărică a slăbit sau s-a îngrășat atâtea kilograme – sunt materia primă din care trăiesc tabloidele. Dar ele sunt și parte din ADN-ul ancestral al Hollywood-ului, fapt care a impus o anumită normă în înțelesul mainstream despre actoria de film. La mijloc se află însă o contradicție: căci, în cazul filmului biografic, toate aceste metode de penetrare în adâncul unei ființe existente sunt, de fapt, trucuri de suprafață. Numai un om lipsit de gust ar putea crede că, între schimonosirile lui James Dean și minele pietrificate ale actorilor bressonieni, mai realiste sunt cele dintâi. Realismul, în cinema, e o convenție extrem de perisabilă și de subiectivă. Ca atare, Maestro nu e – nu poate fi – un film despre Leonard Bernstein, ci despre învelișul său vizibil, despre carcasa fizică a acestuia. Ar fi fost nevoie de un dram de imaginație pentru a păși dincolo de acest prim nivel al întrupării.

Paradoxul e imposibil de ocolit: cu atenția sa pentru look – de la look-ul unui concert de pian la felul în care arătau casele și mașinile pe vremuri –, Cooper aspiră să insufle adevăr în miezul filmului. Dar e un adevăr într-o mare de artificiu, fapt care ajunge să trimită la o concepție îngustă despre mizanscenă. Prin tot interesul său van pentru cum vorbea sau cum dirija sau cum arăta Bernstein, Cooper aduce cu cineva care reproduce o limbă străină pur fonetic: totul sună perfect, dar acel cineva nu are habar de ce înseamnă cu adevărat ceea ce rostește, sau care sunt regulile gramaticale pe care le-a pus în aplicare etc.

Bineînțeles că lucrurile sunt mai puțin „filosofice” de atât. Ideea mare și lată a biopic-urilor pline de bani produse recent de Netflix e să arate adevărat, orice ar însemna asta. Prea puțini par dispuși să sublinieze că, prin acest fetișism al suprafețelor, filmele rezultate arată nu doar fals de la un capăt la altul, ci și urât – cosmetizate, lustruite, „linse” ca într-o publicitate lălăită pe mai bine de două ore, în care obiectul vândut este chiar trecutul. Aceste filme sunt un fel de diorame inerte, dornice să fie admirate ca obiecte ready made în care nimeni nu respiră. Până și Cooper, scălâmbăiat sub machiaj prostetic, aduce mai mult a monstru decât a maestru: dacă și-ar fi îmbrățișat această venă până la capăt, poate ar fi ieșit un body horror decent.

De la Blonde (Andrew Dominik, 2022) la Oppenheimer (Christopher Nolan, 2023), studiourile au dat în patima marilor biografii ghidușe: au descoperit alternanța dintre imagine color și imaginile alb-negru, ca și posibilitatea de a te juca cu obiectivele aparatului de filmat. În toate aceste filme, doi tineri aflați în plină ascensiune – mugurii adulților iluștrii de pe urmă – se agață la o serată dansantă, grație unor jocuri de cuvinte spirituale, demne de puștii de gimnaziu. Măcar filmul lui Dominik – și, până la un punct, chiar și cel al lui Nolan – se afirmă ca petarde, giumbușlucuri gratuite, copilării cu o libertate a formatului fragmentat și sluțit (imaginile au luat-o razna sub impulsul reel-ului) pe care Hollywood-ul conservator pe plan estetic n-o permitea până acum.

În schimb, ce agasează în Maestro e pretenția filmului de a se menține la tot pasul respectabil, deși, sub raport al „viziunii regizorale”, e la fel de găunos, dacă nu chiar mai găunos, ca și titlurile ante-menționate. Cooper deschide cu un cadru lung, tras cu o macara, care ne face să așteptăm (inițial nu se întâmplă nimic), apoi ne bulversează trecând, chipurile, prin pereți etc.: există mod mai bombastic de a-ți afișa ambițiile decât această reciclare jalnică după Orson Welles? Nimic mai antipatic decât acest ambalaj lucios de film „artistic”, mereu gata să ne ia ochii printr-un efect facil de semnătură, sub care nu găsim decât vidul unei gesticulații fără obiect.