Pulsiunea erotică și cea criminală își dau coate până ce ajung inseparabile în Bowling Saturne (2022) al temerarei Patricia Mazuy, niciodată absentă când trebuie apucat taurul de coarne. Filmul este disponibil pe Max.

Care e acest taur, mai exact? Privind Bowling Saturne, devine greu de răspuns, într-atât de aprigă e impresia că tot conținutul său poate să îl scufunde la prima ezitare. Masculinitate bolnavă, sexualitate dereglată, traume ale copilăriei, militantism pentru diverse cauze: filmul le aruncă în joc cu calm, de parcă nici nu i-ar păsa că mânuiește substanțe incendiare. De fapt, ce e remarcabil aici e tocmai sfidarea ideii de „temă mare”. Mazuy demonstrează că nu există teme mari, există doar presiuni de marketing. Și, totuși, câți n-ar fi paralizat în fața acestor subiecte hiper-contemporane? Câți n-ar fi cedat de teamă că vor ofensa? Bowling Saturne e atât de bun tocmai pentru că nu are frică, dar nici contrariul ei – acel teribilism lăudăros care ar fi fost și mai rău. Înlocuind „bunele practici” ale reprezentării (eroi pozitivi și discursuri de control oportuniste) cu o justețe tacită a mizanscenei, filmul se asigură că evită cu orice preț complezența în raport cu cele arătate.

Chestiunea e pe drept cuvânt spinoasă. Totul se învârte în jurul unui local de bowling lăsat moștenire de un tată dispărut. Fiul său, un polițist ambițios (Arieh Worthalter), decide că nu se poate ocupa de el, așa că îl pasează fratelui vitreg Armand, numit pe la colțuri și „bastardul” (Achille Reggiani), pe care tatăl nu l-a recunoscut niciodată. Un fel de reparație simbolică – omul, care până atunci dormea pe unde apuca, se trezește acum cu job, poziție socială, plus un apartament împănat sordid cu trofeele de vânătoare ale tatălui – care, bineînțeles, va sfârși prin a dezgropa (la propriu) o mulțime de cadavre.

Prima parte, spusă din perspectiva copilului ilegitim, se dovedește formidabilă. E momentul în care, bazându-se pe un sentiment de paranoia care e construit atât social, cât și cinematografic, Mazuy impune un sistem unde fiecare pistă lansată e dejucată instant. O mașină care refuză să pornească, noaptea, chiar din dreptul unui bărbat e, potențial, un semn rău. Niște fete care ies euforice de la clubul unde Armand lucrează, la fel. Greu de găsit film cu mai multă tensiune vărsată în fiecare cadru. Scenele abia își disimulează pandantul demoniac, turnura nebună. Sunt suficiente două astfel de interacțiuni – prima începută cu un „pot să dorm acasă la dumneavoastră azi?”, cealaltă încheiată cu o masturbare în ploaie și lacrimi – pentru a ne înspăimânta cu totul: o fi Armand doar un frustrat cum găsești pe la orice party? Sau ne-a lăsat Mazuy în compania unui psihotic periculos?

Marea scenă de sex a filmului oferă un răspuns clar. E o scenă care a divizat și care, după părerea mea, demonstrează că Mazuy e unul dintre creatorii de vârf aflați astăzi în activitate. Cu adevărat demnă de scrierile intense ale lui Georges Bataille, secvența leagă inextricabil – și cât se poate de concret – atracția carnală și chemarea morții, arătând cum un act sexual cu consimțământ poate aluneca pe nepusă masă în viol și crimă. Nu din vreo formă de relativism moral sau poftă de șoc ne arată asta – ci din convingerea că a fi cineast înseamnă, întâi de toate, să dai o formă unui vizibil dezordonat. Punând o cameră parcă pentru a da un boost amplelor dezbateri societale care, deși pe deplin necesare, riscă să transforme această temă în tabu sau, la polul opus, să o banalizeze prin formatul limitat al social media, Mazuy oferă aici un fel de botez al focului post-#metoo. Și regăsește, astfel, relieful imaginilor capabile să dea seamă de violența integrală a acestui raport sexual – una care se joacă la nivel de non-spus –, reactualizând-o prin frontalitatea mizanscenei. E o scenă aspră ca un fapt divers, guvernată de materialitatea și textura lucrurilor, dar care se deschide către o dimensiune arhetipală grandioasă.

Totul ține de distanță. Prea puțină, iar filmul ar fi devenit sexualizant, năclăit în atrocitatea pe care el însuși pretinde că o denunță. Prea multă, și ar fi ajuns frigid și didactic, îndrăgostit de propria putere de a se ține departe („în schimb, eu, regizorul, sunt curat...”) și, deci, inofensiv. Or, Mazuy optează pentru un cinema ce respectă complexitatea ireductibilă a lucrurilor, în aceeași măsură în care face corp comun cu ficțiunea creată, în loc să o privească de sus, ca pe un eșantion comod de laborator. Nu din dorința de a-i „umaniza” sau „înțelege” pe agresori și criminali, ci pentru a reda țesutul sensibil al realului, cu care filmul nu își permite să negocieze doar prin imperative ideologice. În locul unei lecții rigid-moralizatoare, care să se achite de sarcină printr-o condamnare convenabilă, Mazuy oferă o prelucrare tulburătoare a acestor porniri monstruoase latente în societate, livrând simultan și un tratat despre voyeurism și dorință în cinema.

Radicalismul filmului e deopotrivă cinefil, mitic, fierbinte de atâta actualitate. Imposibil să nu descoperi matricea lui Bowling Saturne în toate acele filme americane care amestecau, cu infinită abilitate, răul metafizic, cu majusculă, și niște personaje umane, prea umane. Deja, cu precedentul Paul Sanchez est revenu ! (2018), cineasta făcea din Franța semi-urbană un decor straniu de western, numai bun pentru a sonda masculinitatea lăsată de capul ei. Așa și aici: aducând într-un orășel din nordul țării chintesența Americii – salonul de bowling cu neoane stridente –, Mazuy nu realizează un film dezincarnat, ci unul capabil să ne arate o țară nouă. Vezi trupa de vânători, acești foști tovarăși ai tatălui care se reunesc pentru mese ritualice în localul de bowling și proiectează pe perete filme din safariuri trecute– un exotism sociologic pentru care trebuie să îi fim recunoscători regizoarei. Tot filmul dă pe-afară de lucruri decalate, surfând sobru pe o vibrație colosală, ieșită din adâncurile negre ale minții bărbătești. Era, probabil, nevoie de o femeie – o alteritate –, dar una care debuta cu un film la fel de arhaic-punk despre legăturile de rudenie precum Peaux de vaches (1989), ca să reveleze acest neștiut întunecat, ceva între psihologism ancestral și forța brută a inexplicabilului.