Biopicurile sunt o specie ciudată de filme - foarte rar ajung să fie produse cinematografice valoroase (vezi Darkest Hour, care e și o demonstrație splendidă de regie), ci mizează mai degrabă pe transformări fizice spectaculoase, care ori readuc în atenție o figură istorică marcantă, fie portretizează un rockstar sau altă figură contemporană (doar un exercițiu de imaginație - un biopic despre Trump ar decima box-office-ul din lume, de pildă). Dincolo de asta, e un fel de curiozitate umană bolnăvicioasă de a intra în viața unui om după moartea lui. În cazul lui Freddie Mercury, solistul trupei Queen, după cum reiese paradoxal și din filmul Bohemian Rhapsody (spun paradoxal pentru că regizorul Bryan Singer nu dezvoltă subiectul mai mult de o secvență), curiozitatea audienței era mai curând legată de sexualitatea sa, vaporoasă și confuză pentru publicul larg. E ciudat că până și în 2018 oamenii încă mai au nedumerirea dacă Freddie Mercury era sau nu homosexual - că poate ar fi fost bisexual sau un pic rătăcit.

Din păcate, filmul lui Bryan Singer e și mai confuzant de atât: începe cu relația lui Freddie cu Mary Austin, apoi intră într-o perioadă tulbure, în care pare să exploreze mai mult cu bărbații, dar niciodată nu vedem dincolo de aparențe. Deși Rami Malek e foarte bun în rolul lui Freddie, e imposibil pentru spectator să ajungă la el, întrucât scenariul e îmbârligat cu atâtea ițe de melodramă (Paul Prenter, jucat de Allen Leech, e un fel de baubau al trupei, care bagă bețe-n roate; Aidan Gillen, în rolul lui John Reid, joacă ce joacă și în Game of Thrones, un fel de făuritor de destine, doar că în industria muzicală).

În fine, lăsând gluma la o parte, filmul are probleme și mai mari de atât - de pildă, nu oferă niciun context istoric al crizei SIDA din anii ‘80, ci boala lui Freddie e expusă ca atare, în clișeul șervețelului cu sânge, ba chiar SIDA apare ca un fel de năpastă divină la destrăbălările lui Freddie cu tot felul de indivizi queer. Sigur că astfel de detalii istorice pot păli atunci când încerci să faci portretul lui Freddie Mercury, dar e inadmisibil ca nici măcar o dată să nu fie expusă problema identității gay în anii ’70.

De altfel, Bohemian Rhapsody a fost un proiect urmărit de ghionioane - inițial Freddie trebuia să fie jucat de Sacha Baron Cohen (!), dar Cohen s-a retras din cauza neînțelegerilor cu regizorul. Regizorul, la rândul lui, a fost dat afară din proiect, deși e în continuare creditat, pentru absențe repetate la filmări. Asta explică într-un fel pasta neomogenă în care plutește filmul - pentru că el plutește la propriu, neajungând să fie despre nimic propriu-zis. Viața interioară a lui Freddie nu e explorată suficient, el e văzut rareori în momente de singurătate, relația lui cu Jim Hutton e expediată în două secvențe (deși în realitate Hutton a fost partenerul de viață al lui Freddie), nimic din copilăria sa sau despre sursele sale reale de inspirație. Într-una dintre secvențe se sugerează subtil că, în timp ce ar fi venit să înregistreze un album undeva la țară, Freddie ar fi fost inspirat de cer și de mugetul unei vaci. Nimic mai delicios și mai penibil.

În România, Bohemian Rhapsody e deja lider în box-office, deși a apărut în cinemauri de abia 6 zile. Pentru orice spectator care știe cât de cât cu ce se mănâncă trupa Queen, filmul poate fi agasant, dar tolerabil. Pentru un neofit, astfel de informații sunt toxice, incomplete și chiar ajung să inducă în eroare. Nici măcar argumentul spectacolului muzical nu mă convinge - așa-zisul spectacol e dat numai de minunăția muzicii Queen, nu de vreun concept vizual prea răsărit. Bohemian Rhapsody poate că întreține un fel de nostalgie - și o evadare cumva din vremurile tulburi în care ne scăldăm, dar nu e nimic altceva decât un film pe care-l consumi în două ore și pe care ar fi bine să-l uiți imediat după.

Bohemian Rhapsody rulează în cinematografele din România începând cu 2 noiembrie.