Supremația persoanelor albe din filmele cu super-eroi e deja un clișeu (cu mici excepții, cum ar fi Luke Cage, Falcon, seria Blade Runner). Fără echivoc, un film ca Black Panther (care nu numai că are aproape integral un cast de persoane de culoare, ci își asumă un discurs politic deschis) ia forma unui manifest de putere, iar paradisul utopic al Wakandei servește ca o metaforă politică: cum ar fi putut arăta Africa fără colonialism, sclavie și rasism?

Într-un univers paralel contemporan (așa cum se desfășoară în general filmele Marvel), Wakanda e o fâșie paradisiacă a Africii, inaccesibilă străinilor - zidurile ei invizibile o fac imposibil de depistat pentru oricine, deși occidentalii nu prea au cine știe ce interes pentru continentul african. Această bucățică de Africa n-a fost exploatată în niciun fel, așa că a putut să se dezvolte singură, fără intervenții exterioare. Așa cum o spun americanii în film ori de câte ori au ocazia, ei cred că Wakanda e o țară săracă, retrogradă, cu dealuri întinse și stâne de oi.

Eroul e Pantera Neagră (prințul T’Challa - Chadwick Boseman, fiul fostului rege T’Chaka, care moare în Captain America: Civil War), un monarh care primește forțe divine după ce bea un nectar produs de o plantă fosforescentă - atunci când este investit, își legitimează puterea prin luptă corp-la-cop, în cazul în care un trib lansează o provocare. Pentru a-și dovedi abilitatea de a conduce, el se va afla într-o confruntare atât cu lumea de afară, care află treptat de bogățiile Wakandei și încearcă s-o destabilizeze politic, cât și cu presiunea clasică de a nu repeta greșelile tatălui său. Astfel, va ajunge să se înfrunte cu Erik Kilimonger (Michael B. Jordan), un wakandez crescut în America și infestat de viziunile ei imperialiste.

Într-un fel, wakandezii sunt un hibrid între o lume tradiționalistă (care încă păstrează practici șamaniste și ritualuri tribale) și una profund tehnologizată (energia electrică a insulei e emanată de vibraniu, o substanță adusă de căderea unui meteorit). Mai mult decât atât, eclectismul acestei culturi se vede până și în felul în care oamenii privesc progresismul: deși patru dintre cele cinci triburi promovează egalitatea între genuri (garda regală e formată exclusiv din luptătoare femei, supranumite Dora Milaje, iar Shuri - Letitia Wright - e o tânără nonconformistă care a inventat noile tehnologii în cetate), tribul Jabari (condus de M’Baku, regele gorilă, jucat de Winston Duke) e retrograd și anti-establishment, izolat în munți. Armele lor în continuare sunt sulițele (deși râd de pistoalele americanilor, pe care le numesc primitive), doar că forța lor e augmentată de vibraniu, ceea ce le face indestructibile.

De fapt, această convenție în care fuzionează atât cultura africană străveche, cât și viziunile tehnologice avansate, preluate din filmele SF, poartă numele de afrofuturism, după cum îl denumește criticul Mark Dery în eseul său din 1994 Black to the Future. El reprezintă, printre altele, o alternativă la universul white-people-centrist al filmelor SF, în care viitorul e reprezentat de persoane albe. De fapt, regizorul lui Black Panther, Ryan Coogler (cunoscut pentru Fruitvale Station și Creed), își imaginează cum ar arăta o lume în care nu numai că persoanele de culoare ar domina prin forță (printr-o tehnologie net superioară), dar ar alege să nu o folosească, de teamă că ar putea destabiliza lumea. De altfel, aici apare și conflictul din film, unul care are implicații etice: odată cu ieșirea Wakandei în lume - sau invers, deschiderea granițelor Wakandei pentru refugiați -, s-ar deschide și o potențială Cutie a Pandorei. În același timp, wakandezii trăiesc într-o societate perfect etanșată, bogată și pacificată, în timp ce frații de culoare din lume suferă în continuare urmările rasismului.

În peisajul filmelor cu super-eroi Marvel, Black Panther e singular prin reprezentarea feminină (Shuri - prototipul femeii inventator, Nakia (Lupita Nyong‘o) - femeia independentă, care pleacă din Wakanda pentru a acorda ajutor oamenilor marginali, Okoye (Danai Gurira) - femeia care păzește cetatea) și prin manifestul politic și social al lui Ryan Coogler, primul regizor de culoare din universul Marvel. Cu toate că se folosește de scheletul de luptă clasică protagonist-antagonist, Black Panther e mult mai mare decât schematismul său scenaristic: la fel ca și Wonder Woman (un film cu o eroină empowered, regizat de o femeie), are potențialul de a schimba nu numai cusururile unei industrii dominate de bărbați (predominant albi), ci și de a oferi o nouă identificare/reprezentare. În sfârșit, aceste personaje nu mai sunt privite ca o alteritate, ca un obiect al discuției, ci devin subiectul oricărei discuții.

În contextul actual al unui discurs de white supremacy legitimat de însuși președintele Trump, apariția lui Black Panther (al cărui nume se suprapune deloc întâmplător cu mișcarea activistă fondată în 1966 în SUA, care milita pentru drepturile persoanelor de culoare) capătă rolul unei reparații istorice, care poate genera un nou început în schimbarea relațiilor de putere. Hype-ul din jurul filmului e imens și justificat: până și în România a reușit să scoată încasări de peste jumătate de milion de dolari, adunând nu numai spectatori care ar fi venit în mod obișnuit să vadă producții Marvel (în general vârfuri de box-office), ci și oameni care au vrut să vadă cu ochii lor fenomenul. Alegerea manifestării activismului printr-un film cu super-eroi e foarte importantă: fiind probabil forma de film mainstream care vinde cel mai bine la ora actuală, are și potențialul de a schimba cel mai ușor mentalitatea colectivă.

Black Panther poate fi urmărit în cinemaurile de la noi începând cu 16 februarie.