Turiștii intră pe porțile impunătoare ale lagărului de la Sachsenhausen, la intrarea căruia stă scrisă lozinca nazistă Arbeit Macht Frei (Munca te face liber). Sunt îmbrăcați aproape la fel, în pantaloni scurți și tricouri, lăsând pentru câteva secunde impresia că se află sub un dress code sau au uniformă. Ăsta e primul indiciu care ne spune că urmează să vedem o analogie între trecut și prezent în curtea lagărului. Totul prinde viață, oamenii fluieră și se înghesuie în fața porții să facă fotografii. Aparatul de filmat e poziționat la distanță, simetric și static, iar regizorul ucrainean Sergei Loznitsa lasă imaginile să curgă o vreme, invitând privitorul să decupeze singur în interiorul cadrului și să-și găsească propriile semnificații.

Documentarul lui Loznitsa, Austerlitz, invită la o meditație detașată asupra felului în care omul modern se mai raportează acum la atrocitățile istorice ale Holocaustului. Chit că regizorul ia distanță față de subiecții săi și setează un punct de stație care să înregistreze obiectiv, ca un aparat impersonal în spatele căruia nu se află nicio prezență umană, manipularea sonoră e parte dintr-un parti-pris mai mare: sunt neglijate anumite discuții și evidențiate altele, astfel că, de cele mai multe ori, atmosfera sonoră vine în contrapunct cu imaginea. De pildă, o discuție relatată de un ghid despre o tentativă eșuată de asasinare a Führer-ului se suprapune peste jocul absurd al unei fete de a încerca să țină o sticlă pe cap; un monolog despre foamete vine în contrast cu mulțimi care ciugulesc constant pe la colțuri, mișunând dintr-o parte în alta, fără țintă, ca într-un parc de distracții clandestin. Raportul ăsta constant individ-mâncare e peste tot în film, chiar regăsim o frântură de discuție în care un însoțitor încheie o pauză colectivă și îi asigură pe participanți (ironic sau nu) că vor mai exista momente în care să mănânce.

Astfel de alegeri sunt comentarii ale autorului asupra lumii pe care o observă, la fel și opțiunea de a filma alb-negru, o modalitate prin care Loznitsa încearcă să problematizeze și conceptul de istorie. Footage-ul alb-negru cu atrocitățile Holocaustului, pe care-l putem găsi destul de ușor acum pe internet, e o dovadă de necontestat a existenței istorice a acelor oameni. In extenso, imaginile contemporane surprinse de Loznitsa constituie deja o dovadă istorică în sine, trecerea unor oameni prin acel spațiu, faptul că și-au făcut un selfie în fața unui crematoriu, s-au legat simbolic de stâlpi și s-au giugulit în fața unui lagăr.

În același timp, e peste tot în film o dublă perspectivă - cea a omului care privește dinăuntru și a celui care privește din afară. Aparatul de filmat își schimbă pozițiile aproape de fiecare dată, încercând să sublinieze constant ideea de libertate, ce-ar fi însemnat ea în perioada exterminărilor naziste și ce înseamnă ea acum. De altfel, finalul continuă aceeași idee. La 122 ani de la Ieșirea muncitorilor din fabrică, filmul fraților Lumière, primul film (și primul documentar deopotrivă), Loznitsa îi omagiază cu imaginea mulțimii ieșind relaxată din lagărul memorial. Sigur, ea nu mai înseamnă nimic acum, oamenii sunt liberi să intre și să plece după bunul plac, dar oare sunt cu adevărat conștienți și înțeleg unde anume au pășit?

Pentru că putem proiecta o sumedenie de sensuri aici, pornind de la felul în care ilustrațiile de pe tricourile turiștilor (Jurassic Park; Cool story, bro; I survived the Red Wedding - celebrul masacru din Game of Thrones) încep să relaționeze cu contextul în care se află, dar și de la faptul că acești oameni sunt înconjurați permanent de extensii și dispozitive (aparatul foto, selfie-stick-ul și o cască-ghid, care seamănă cu un receptor de telefon). E absolut ridicol de la un punct încolo să vezi atâția oameni cum fac simultan niște gesturi repetitive și tratează fiecare colțișor, odinioară populat de moarte, ca o potențială poză bună de pus pe Instagram.

Austerlitz rulează în cinematografele de la noi începând cu 24 noiembrie.