Turcia nu este o patrie prea confortabilă pentru scriitori și jurnaliști. Aslı Erdoğan a aflat asta pe propria piele în 2016, când a fost arestată și ținută în detenție vreme de patru luni. Singura ei vină: scrisese în ziarul „Özgür Gündem” în favoarea libertății de exprimare și împotriva abuzurilor guvernului turc. Acele articole pot fi citite în volumul Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține, publicat de Polirom anul trecut într-o traducere prin intermediar francez semnată de Nicolae Constantinescu.
Dar în continuare n-am să mă refer la acest volum, ci la romanul Orașul în mantie purpurie. Publicat în Turcia în 1998, el a fost tradus la Polirom tot printr-un intermediar – de această dată german – de Gabriella Eftimie. Se pare că Luminița Munteanu, principala noastră traducătoare din turcă, a fost confiscată de șantierul Orhan Pamuk (alt scriitor pe care regimul Recep Erdoğan nu-l are la inimă). Totuși, versiunea română a cărții sună bine, deci n-am să fac reclamație la protecția consumatorilor.
Orașul în mantie purpurie
Orașul în mantie purpurie mi-a amintit în mare de romanul Sub vulcan de Malcolm Lowry. Sigur, nu este vorba de Mexic, ci de Rio de Janeiro, personajul principal nu este un consul britanic bețiv, ci o turcoaică rătăcită în marele oraș brazilian; în plus, cartea lui Aslı Erdoğan nu are densitatea de referințe culturale și simboluri din romanul lui Lowry (pentru care îți trebuie un ghid, la fel ca în cazul lui Dante sau Joyce), deși nu este totuși săracă la acest capitol (mitul lui Orfeu și Euridice, de pildă, o străbate de la un capăt la altul). Dar amândouă cărțile își dispun materia de-a lungul unei singure zi, din care pleacă numeroase flashback-uri, într-o lume săracă și violentă; în plus, amândouă au în centru tema morții.
Protagonista din Orașul în mantie purpurie se numește Özgür. A ajuns în Rio de Janeiro cu câțiva ani în urmă din motive amestecate: pentru a studia, pentru a începe o nouă viață, pentru a lăsa în urmă o familie disfuncțională sau un fost iubit. Însă nu motivele care au adus-o aici sunt importante, ci firele care o țin în Rio. Iar acestea din urmă sunt la fel de labirintice și de tulburi ca orașul de pe malul Atlanticului. Rio de Janeiro o seduce și o abandonează cu aceeași cruzime indiferentă cu care-și tratează locuitorii. Povestea lui Özgür în Rio este o poveste a declinului fizic și mental. Începutul părea totuși să promită atâtea: o slujbă care-i permite să se întrețină, fascinația față de noutatea și culorile exotice ale lumii nou descoperite, aventurile sexuale. Dar toate acestea se degradează în atmosfera înăbușitoare a orașului, la fel ca tot ce intră în raza lui. Özgür este aruncată din ce mai la marginea metropolei. Devine din ce în ce mai săracă, mai rătăcită, mai lipsită de iluzii. Singura ei ancoră rămâne cartea pe care o scrie. Aceasta se numește chiar Orașul în mantie purpurie și o are ca protagonistă pe O., în care Özgür se reflectă așa cum Rio se reflectă în roman. Granițele dintre viață și realitate sunt fluide: „Viața şi scrisul se aflau aproape unul de celălalt şi discutau ca doi ventriloci”. Pentru Özgür însă scrisul e însă un mijloc de a salva ce mai poate fi salvat, de a înțelege și de a controla câte ceva din propria-i viață:
„Evitase procesul de descompunere transformându‑l în obiect, ca şi când ar fi îngropat o muscă vie într‑o bucată de chihlimbar, făcând din ea un etern prizonier pe care putea să‑l admire de fiecare dată când avea chef”.
Desigur, toate acestea au un aspect destul de clișeistic. Nu în ele stă valoarea romanului. Ci în sinestezia pe care o orchestrează. În romanul lui Aslı Erdoğan, Rio de Janeiro freamătă, fojgăiește, oprimă, țiuie, farmecă, miroase, amenință, ia ochii, înspăimântă. Este în continuă mișcare. Așa cum apare în Orașul în mantie purpurie, Rio de Janeiro este o formă de infern. „Aici viața se bea și moartea se uită”, după cum suna un vechi poem al lui Ioan Es. Pop. Am impresia că n-am înțeles sau simțit cum arată cu adevărat sărăcia până când n-am citit romanul lui Aslı Erdoğan. O scenă dintr-o favela este de neuitat. Dar sărăcia se lasă peste toate obiectele, ca un strat de jeg. Nu avem de-a face cu exotizarea a sărăciei, ci cu observarea ei în același timp etnografică și empatică.
Stilul cărții este pătrunzător și poetic. (La fel sunt scrise și articolele autoarei; precum articolele lui Albert Camus, ele pot fi citite și dincolo de contextul lor imediat). Mă așteptam să regăsesc mai multe fire politice care să trimită la Turcia. Acestea nu lipsesc, totuși. De pildă în acest pasaj care vorbește despre libertățile nelimitate din Brazilia, reflectându-le în oglinda interdicțiilor și tabuurilor din Turcia:
„faptul că trăiesc aici are și o mulțime de avantaje. Nu trebuie să am buletinul la mine tot timpul. Barurile pe care le frecventez sunt deschise până dimineața. Nimănui nu‑i pasă dacă port sau nu sutien. În zilele în care termometrul urcă peste patruzeci, nu‑mi pun lenjerie de corp deloc. Mă îmbrac în fuste largi care abia îmi acoperă fundul, pantaloni scurți mulați și tanga și mă bucur de formele mele care s‑au dezvoltat atât de târziu. Îmi place să‑mi arunc părul, care n‑a văzut foarfecă de un an, peste spate, ca un mânz neîmblânzit. (Dacă vântul ar fi adiat cât de puțin în orașul ăsta și dacă, măcar o secundă, aș fi putut să mă eliberez de nevoia asta de a spune adevărul cu orice preț, aș fi vrut să scriu : «îmi place să‑mi simt părul fluturând în vânt».) Dar vântul nu bate în Rio, orașul își ține respirația, ceea ce înseamnă că n‑are nici suflet. Nimic nu mă împiedică să dansez în restaurante, baruri sau pe trotuare, să fumez în autobuz, să mă culc cu cine vreau. Pot să‑mi fac de cap cât vreau, pentru patru sute de dolari pot chiar să angajez și un asasin. Oare nu cumva eu, sau o parte din mine, tânjește după toate regulile și așteptările din Lumea Veche?”
Până la urmă, din labirintul romanului lui Aslı Erdoğan nu există ieșire. Labirintul lumii reale s-a dovedit mai clement: în urmă cu câteva zile, un tribunal din Turcia a achitat-o pe scriitoare – stabilită în ultimii ani în Germania – de acuzațiile de terorism care-i puteau aduce o condamnare de nouă ani.
Imagine de anja_schindler, via Pixabay
