Am fost la expoziția „Eugen Roșca | Superficial și profund”, deschisă la Eclectico Studio din București până pe 6 aprilie.

*

Cum vorbești despre o expoziție care nu-ți place? Cum faci să fii imparțial, să nu strecori în articol propria ta enervare sau dezamăgire? Cum faci să nu jignești pe nimeni și să nu rănești stima de sine a celor implicați?

Răspunsul simplu ar fi că nu există soluții pentru toate astea. În opinia pe care o exprimi public e ceva profund personal. O să se vadă clar ce te-a dezamăgit. O să jignești fără să vrei oamenii sau o să-i deranjezi cu părerile tale. Asta e poziția incomodă a criticului.

Unii o adoptă cu o mare veselie. De exemplu, Erwin Kessler își scrie toate cronicile de parcă artiștii vizați i-ar fi cu toții dușmani de moarte sau, oricum, ceva pe-acolo. E rar să găsești la el aprecieri pozitive, pentru că la dânsul a fi critic înseamnă a fi mereu în răspăr. Înseamnă a da lucrurile peste cap, chiar și când nu e nevoie.

Alții aleg tăcerea.

E și motivul pentru care acum îți vorbește un artist care, în articolul ăsta, își asumă și rolul de jurnalist cultural. În mod normal, aici, sau în altă parte, ar trebui să scrie istoricii de artă tineri, care ies pe bandă rulantă din facultatea de arte, din 1990 încoace. În jur de zece pe an, doar în București.

Deci în jurul meu și al tău sunt acum, doar în capitală, vreo două sute șaptezeci de critici de artă care nu zic nimic. Ei mi-ar putea lua mie o povară din spinare – să facă ei, de la nivelul autorității lor profesionale, atât cronică de întâmpinare, cât și aprecieri valorice. Ca noi să citim ce scriu ei, să fim sau nu de acord, dar să nu considerăm în mod necesar că ne urăsc sau că au ceva cu noi. Sau că e doar o ceartă între artiști și că până la urmă nu contează. Instituția criticii de artă e moartă în România. La fel de mort e și jurnalismul cultural, cu cel puțin două excepții notabile – Revista Arta și emisiunile Dariei Ghiu de la Radio România Cultural, Orașul vorbește  și Arte frumoase. 

Ne aflăm deci astăzi aici, în următoarea situație: Nimeni, dintre specialiști, nu își spune public părerea. Nimeni nu își asumă riscul unei opinii. Nimeni nu vrea să supere pe nimeni. De ce se întâmplă asta?

Pentru că te sună curatorii sa te tragă la răspundere după ce scrii un articol. Pentru că directorii de muzeu se simt lezați personal de criticile tale și simt nevoia să îți răspundă cu aceeași monedă, reducând textul la autor, refuzând argumentele. Pentru că, dacă ești în situația dificilă de a fi și artist în același timp, te pui rău cu colegii pe care îi apreciezi negativ în articole. Și dacă ești destul de tâmpit și continui să critici instituțiile, poti să spui la revedere și unor eventuale colaborări. În plus, știi deja din propria experiență că e nasol să îi spui cuiva că nu îți place ce face. Ți s-a întâmplat și tie de o mie de ori și e foarte neplăcut. E clar că l-ai pierdut pe omul ăla pentru totdeauna și că articolul pe care îl vei scrie va rămâne mereu un motiv de tensiune între voi doi.

*

Și cu toate astea, nu pot spune decât că nu mi-a plăcut această expoziție,  „Superficial și profund”, a pictorului Eugen Roșca.

În prima cameră, cum intri la etajul galeriei Eclectico Studio, un tablou cu un portret semi-horror al unei femei. În aceeași cameră, tabloul de pe afișul expoziției, care e și motivul pentru care am venit aici în seara asta: mi s-a părut interesant. Poate că e singurul tablou care chiar îmi place din toată expoziția (foto). Imaginea e simplă. Un peisaj de cimitir, sau de zonă de lângă un templu indian, în care se văd câteva construcții scunde în fundal, niște stupe în miniatură. În prim-plan un copac enorm, care domină toată compoziția și o umple cu trunchiul și cu ramurile. Sub el, la umbră, un mistic indian, aproape prea slab ca să crezi că e încă în viață. Tot tabloul e crem, ca de ciocolată, o culoare de pământ fertil care bate în roșu. În partea stângă, o apariție bizară în context – un pavilion modernist în galben și alb, ca o intruziune a unei bucăți de Mondrian într-o pictură realistă cu aer de colonialism englez.

În a doua cameră, la dreapta, un tablou cu un afacerist desfigurat, pozat parcă pe fundalul interiorului de lux care îl găzduiește. Apoi un alt tablou, cu un cuplu în vârstă care joacă un joc de cărți. Ușor monstruoși, cu un enorm zeu indian între ei, pe mijlocul imaginii, o statuetă luată  și ea tot din colonii. Fețele sunt dublate în stop-cadru, adică personajele au două capete, ca într-o animație foarte înceată, în care mișcările lasă urme pe ecran.

Ajuns aici, pot spune că lucrările mă revoltă. E o diferență foarte mare de calitate între ele. Nu mă pot abține să le dau note, deși mi s-a mai spus că nu e ok să dai note lucrărilor unui artist. Dar notele sunt, în ordine, 0/5, 4/5, 1/5, 1/5. Pentru că sunt inegale, tablourile îmi dau impresia de găselniță. Adică de idei bricolate foarte fragile, extrem de vulnerabile în fața unei priviri critice.

Lucrările îți dau impresia că întrebarea simplă – de ce ai făcut asta aici așa? – poate demola întreaga imagine, în spatele căreia nu se ascunde un răspuns ferm. De ce ai pictat portretul unei femei în întunericul ăsta înfricoșător? De ce ai pictat oamenii ăștia în interioare de lux în felul ăsta? Și întrebarea cea mai importantă – dacă ai făcut asta, de ce nu ai folosit niște mijloace picturale care să facă totul mai consistent la nivel de tratare tehnică, la nivel de raport între compoziție și idee, la nivel de consistență calitativă a lucrărilor, luate în ansamblu?

Titlul expoziției ar vrea să ne ajute să scăpam de dubiile astea. Ar fi vorba de ceva în același timp Superficial și profund. Dacă m-ai întreba, aș zice că e nevoie de mult mai multă seriozitate și de mai multă muncă pentru a pune în funcțiune în mod corespunzător acest oximoron.

Dar despre ce sunt aceste lucrări? Ce vor ele să spună?

Cel mai simplu e să continuam turul expoziției până la capăt. Un interior cu un director la birou, într-o sală enormă, de tip lounge de anii '60 – '70. Mult lemn, multă decorație interioară care trimite la puterea corporației sau a statului. Pictura e mai bună, un 3/5. „Directorul”, adică personajul principal, este și nu este. Și în cazul lui e o problemă cu capul, adică e dematerializat, de parcă n-ar avea personalitate, sau de parcă singura lui personalitate s-ar afla la nivelul posesiei obiectelor din cameră, care substituie lipsa umanității. Game de ocru și roșu brun.

Problema e că pictorul se subminează singur cu o asemenea temă, pentru că e clar că tablourile sunt plasate într-o galerie comercială și că ele sunt destinate să devină „mobilă” la un bogătan în casă, care le ia pentru prețentia lor „intelectual / critică”, vizibilă de altfel doar la nivel superficial.

Apoi o pictură cu niște paturi supraetajete, posibil o închisoare, sau un balamuc, 1/5.

Un tablou cu un mistic hindus în seră victoriană. Din nou atmosfera colonialistă engleză, 2/5. Și dacă tot suntem aici, putem spune că totul e colonialist la picturile astea. Adică ele propun un mod de critică subalternă, ceea ce înseamnă, tradus rapid într-o propoziție  - vă criticăm bogăția, dar vă vindem tablourile tot vouă, deci nu vă criticăm decât în mod superficial.

La nivel profund, există o mare complicitate între nivelul de înțelegere al unui potențial cumpărător, care e în sine un model ideal pentru pictor, și ceea ce alege să exprime pictorul în tablouri. Și dacă vei vedea și alte lucrări în care vei observa tipul ăsta de adaptare, vei ști că te afli în preajma unei arte care are o intenție comercială asumată, că te afli în prezența unei arte comerciale.

Și vei greși dacă îl vei blama pe artist că vrea să câștige o pâine. E dreptul lui. Dar tot la fel, vei greși dacă în preajma acestei arte nu vei aprecia critic și stratul cultural de peste, de lângă, de după, de dincolo de intenția comercială. Pentru că pretențiile de cultură se judecă după criteriile culturale și profesionale ale istoriei artei, nu după valoarea de piață sau după vandabilitate.

Ultimele două picturi, 2/5, un mic interior pop / academic, cu un personaj de street art albastru, într-un interior de lux cu aer de epocă. Și încă un interior, tot 2/5, cu o fereastră cu plante lângă, cu un fotoliu mic care se vede într-un fotoliu mai mare, decupat, cu un personaj incomplet, care parcă iese din spătar, doar mâini și cap.

Reproșez artistului folosirea fără scrupule a spectaculosului vizual, invocat cu orice mijloace – șantajul emoțional horror, suprarealismul bizar fără poetică, critica socială superficială. La fel, reproșez diferența mare de nivel de execuție dintre tablouri. Asta creează niște crăpături în experiența vizuală prin care interesul iubitorului de artă scapă direct către o profundă nemulțumire.

Nu îi pot reproșa nici caracterul comercial și nici cel decorativ al tablourilor. Dar dacă vorbim despre decorativ, rămâne în picioare pretenția estetică, o prețentie de o rigoare severă, așa cum se vede în toată istoria artei, recentă, sau veche. Că un umil obiect de mobilier modernist prezent în sala de expoziție poate să spulbere, din punct de vedere estetic / decorativ unul sau altul dintre tablourile mai slab realizate, nu e deloc în favoarea pictorului și nici a lucrărilor sale.