Pe sfârșit de an, două filme de acțiune redefinesc termenul de „imitație” în feluri total diferite.

În 1935 Walter Benjamin, unul din exponenții Școlii de la Frankfurt, văgăuna secretă care a inventat înspăimântătorul „marxism cultural” de care tot auzim în ultima vreme a scris magnum opusul său, Opera de artă în era reproducerii mecanice. N-o să vă plictisesc prea mult cu ideile destul de stufoase ale textului, parțial pentru a nu vă contamina cu temutul marxism cultural. Dar dacă ar fi să o suprasimplific, ideea de bază a textului lui Benjamin e că arta, mai precis opera de artă, își pierde din valoarea intrinsecă, ceea ce el numește aură, pe măsură ce e reprodusă mecanic. O operă de artă poate să inspire când o vezi pe viu, mai puțin când o ai fotocopiată și înrămată ca poster și încă mai puțin dac-o vezi într-o carte. De-aia s-a înghesuit lumea să vadă Brâncuși la Timișoara, chiar dacă pot să vă arăt chiar acum poze cu toate exponatele.

În epoca post-mecanică în care avem internet și modelare 3D și maimuțe digitale pe care unii încearcă să capseze oleacă de aură (financiară, cum altfel), argumentele lui Benjamin (cel puțin detașate de argumentația mai largă despre moduri de producție culturală) pot părea vetuste. Dar autenticitatea încă e importantă în „artă”, de la vlogging la onlyfans la Jude și Marvel. În cinematografie în special, unde sunt puține lucruri noi sub soare, „aura” de autenticitate e rară dar apreciată, fie că vorbim de formă sau de conținut. Sunt puțini autorii care chiar reușesc să aducă ceva nou-nou; majoritatea se mulțumesc să fure din mai multe surse și să împletească coerent. Cei de succes ajung Quentin Tarantino sau George Lucas. Cei de mai puțin succes ajung Zack Snyder.

Aquaman: Regatul pierdut și Rebel Moon: Partea 1: Copilul focului sunt două filme absolut derivative, în feluri diferite și cu rezultate diferite. Ambele sunt atât de imitative încât putem sări direct peste orice pretenție benjaminiană de aură și direct la acuzații de plagiat. Și ambele, în felul lor, trăiesc în umbra lungă a lui Zack Snyder.

Aquaman: Regatul pierdut (2023, r. James Wan) 

3 / 5★

Aquaman 2 e ultimul capitol al unei epoci a filmelor cu supereroi pe care multă lume se încăpățânează să o numească The Snyderverse. Adică universul imaginat de Zack Snyder pentru supereroii din ograda DC. Ce e the Snyderverse? E supărare, e nerv, încrâncenare cosmică, e dramă și melodramă. Superman suferă, scrâșnește simte enorm și vede monstruos. Batman e un monument al furiei cu mommy issues, și nu din alea elegante, de tip Christopher Nolan. Wonder Woman e o amazoană pasionată mai mult de artă decât de BDSM. Totul e gri și melodramatic, asta când nu e alb și negru și melodramatic.

Undeva pe parcurs a devenit evident că, în ciuda insistențelor unor fani disperați, universul lui Snyder e fix atât de neinspirat și neatractiv pentru amatorul mediu de Batman pe cât pare să sugereze box office-ul. Pentru că pe când filmele Marvel rupeau la box office și chiar și între comentatori așa mai diletanți ca subsemnatul aproape nimeni dintre fanii din targetul principal nu apreciau melodrama și încrâncenarea Snyderiană. Pentru că fanii din target erau, în mare parte, copii și copiii nu prea au o predispoziție pentru idei cristice și trimiteri metaforice la 9/11, transpuse pe un superman care rupe gâturile inamicilor. Așa că Snyder a făcut un pas în spate, mai ales pe fondul unei tragedii personale. 

Ce a urmat a fost haos. Ca simplu exemplu, în primul Wonder Woman, Gal Gadot se luptă cu un avatar al zeului Ares în tranșeele primului război Mondial. În al doilea se bate cu un fel de Donald Trump, dar chiar mai ridicol. Haos.

Dar haosul poate însemna și oportunitate, vorba lui Sun Tzu. Și iată că din haosul Snyderverse-ului, James Wan a făcut un mare salt în față. James Wan e un regizor australian, cunoscut mai ales pentru două serii absolut insuportabile și interminabile de filme horror – Saw și Conjuring. Nu e un regizor grozav, din punctul meu de vedere, și spun asta ca mare fan al aberației amuzante pe care o reprezintă Malignant (2021), poate singurul lui film memorabil. Ei, James Wan a făcut din Aquaman 1 un film fun. Nu o capodoperă, nici pe departe, dar un film care putea să fie comparat, chiar în mod pozitiv, cu concurența Marvel.

Și Aquaman 2 e un film prostesc, dar fun. Suferă de boală de film cu supereroi – efecte speciale incoerente, vorbăraie proastă, glume care nu merg și sensul ăla profund de fals, că totul e filmat între patru pereți verzi și actorii interacționează cu baghete de test pentru CGI. Dar e fun. Singura problemă e că e fun-ul altora. Aquaman: Regatul pierdut e un amestec direct de Thor (frați certați care trebuie să lucreze împreună), Lord of the Rings (regat sinistru pierdut, cu un conducător undead care te cheamă la el să-l eliberezi printr-un obiect al puterii), King Kong (insulă cu animale uriașe pierdută în Pacific), Star Wars (alea rele) un pic de Lovecraft, de Mumia ‘99 și multe altele. Nici nu are rost să menționez umorul de tip Joss Whedon, că zici că l-au angajat script doctor în secret. E un melanj de pastișe și plagiate ridicate la rang de artă, vizibile și rizibile. Dar, cumva, merg. Undeva prin aventurile regelui Atlantidei, mai râzi, mai vezi o glumă proastă, e divers și e oarecum distractiv. Derivativ până la plagiat, dar e genul de hoție îmbrăcată în straie noi. Straie sclipicioase de Aquaman. 

Filmul tărăgănează unde nu trebuie și e complet incoerent în scenele mari de acțiune, dar e un film care încearcă să facă rai din ce are. Și are multe bucăți din alte scenarii. Și o distribuție care îmbină carisma lui Jason Momoa cu versatilitatea lui Patrick Wilson (actor-fetiș și pentru Wan și pentru Snyder), stângăcia comică a lui Dolph Lundgren și așa mai departe. E și Amber Heard pe acolo, dar parcă filmul încearcă să o facă nevăzută.

Din nefericire, Aquaman 2 vine într-o perioadă de final de eră. Snyderversul e istorie. James Gunn, unul din cei mai competenți regizori a curând defunctului univers Marvel va prelua frâiele, încercând să schimbe tonul și direcția filmelor DC. Aquaman e ultima strigare a ultimelor rămășițe ale Snyderverse-ului. Și se vede și la public și la critici, predicțiile fiind sumbre. Snyderverse-ul se pare că se va termina cu un fâs, nu cu o explozie bombastică.

Dar unde e Zack Snyder?

Ei, după toată drama din jurul filmelor sale DC, Snyder s-a întors la prima dragoste - filmele cu zombie. Astfel a făcut Army of the Dead, cel mai prost film cu …of the Dead în coadă și printre cele mai proaste filme cu zombi, într-un gen plin de regizori proști și bugete minuscule. Și după asta a făcut un film Star Wars.

Rebel Moon: Partea 1: Copilul focului (2023, r. Zack Snyder) 

1,5 / 5★ 

Rebel Moon nu este un film Star Wars. Este ceea ce rezultă când încerci cu minim interes să ștergi toate elementele Star Wars din ceva ce înainte era în mod evident Star Wars. E o mașină furată și revopsită, e o temă copiată din care mai schimbi și tu câte puțin pe ici pe colo cât să nu se prindă profesoara. E un plagiat evident care încearcă să păstreze spiritul Star Wars intact fără elementele identificatoare de copyright. La jocuri, asta se cheamă succesor spiritual și se traduce prin „n-am avut bani pentru drepturile alea de proprietate intelectuală”. 

Rebel Moon e, într-un fel, opusul serialului Andor. Andor e un serial Star Wars atât de bun încât nici nu te-ai prinde că e Star Wars. Are personaje, are suflet, are o poveste inițiatică de transformare de la fraier la erou demnă de Campbell. Și nu vezi o sabie laser pe tot parcursul. Andor nu e furat, dimpotrivă. Nu trebuie să revopsești Dacia furată aici, pentru că are motor de Tesla sub capotă și e „Dacie” doar prin Fiat. 

Rebel Moon e Andon’t. E o pastișă de Star Wars demnă de The Asylum cu destule elemente schimbate încât să nu bată la ochi. Imperiul e The Imperium, aici deși e tot cu naziști spațiali în uniforme stylish și trooperi lipsiți de individualitate (dar răi!). Ai blastere și săbii – nu neapărat laser, dar pe-acolo. Ai un erou, aici o eroină, destinată să salveze galaxia, ce se ascunde pe o planetă mărginașă de frica Imperiului, care trece la treabă când Imperiul vine peste ea. Dar aici similaritățile se termină!

Pentru că Rebel Moon nu e doar Star Wars. E și Seven Samurai (r. Akira Kurosawa, 1954). Da, eroina noastră trebuie să strângă un grup eterogen de eroi pentru a proteja planeta sa adoptivă de Imperiul cel rău supărat că au vândut grâu rebelilor. De fapt așa a și fost pitched prima dată Rebel Moon către mașinăria de extrudat conținut de tip Disney, asta s-a și auzit pe surse că ni se pregătește. „Face Zack Snyder șapte samurai dar Star Wars, cu Jedi!”. Iată că undeva pe parcurs mașinăria de extrudat conținut de tip Disney a returnat o valoare negativă, a zis pas și Snyder s-a refugiat în ograda Netflix cu destulă pastă corectoare cât să acopere tot ce era Star Wars din Rebel Moon. 

Netflix a investit 160 de milioane de dolari în cele două Rebel Moon (partea a doua vine în aprilie anul viitor) și e păcat că doar asta a ieșit. Da, Rebel Moon e bombastic, melodramatic și plin de manevre tip Zack Snyder: femei care se răzbună pe bărbați (empowerment!) și cadre cu încetinitorul (artă! stil!) de exemplu, dar e atât de fad și atât de derivativ. Și pe deasupra e păcat de actori – Sofia Boutella (not-Skywalker), Charlie Hunnam (not-Han-Solo) și Djimon Hounsou (not-Mace-Windu) – toți actori buni, care în ultima vreme nu au parte decât de roluri mici în filme ușor de uitat. Doona Bae (asasinul-cyborg Nebula – ăăăă, pardon, Nemesis) la fel. Băi, e Anthony Hopkins în filmul ăsta, ca vocea robotului-narator. Atâta talent irosit pe aproape nimic. Și Snyder încearcă să facă filmul ăsta de zece ani, după ce l-a propus ca film, joc, serial și iar film oricui era dispus să-l asculte.

Sigur filmul nu e complet lipsit de merite. Cinematografia de tip Zack Snyder merge poate mai bine cu tema, melodrama la fel, filmul arată de toți banii dar… pentru ce? E frumos uneori, dar e degeaba. I-aș da puncte și pentru worldbuilding, pentru lumea pe care o creează – dar lumea aia e Star Wars. 

Cu un pic de Space Battleship Yamato, un pic de I, Robot, Vikings minus vikingeală, Gun-kata din Equilibrium, Warhammer 40,000, câte un pic din fiecare ca să nu bată la ochi. Cel puțin nu mai mult decât bate la ochi că filmul ăsta e un film jumătate din trilogia originală Star Wars, plus prima jumătate din Seven Samurai.

Dacă undeva pe acest final de an aveți aproape 4 ore de pierdut, aș dori să vă recomand nu cele două filme din acest text, ci următorul video de pe YouTube. E un eseu video despre plagiat pe YouTube, un subiect drag românilor, și despre cum pot fi distruse comunități și idei de furtul intelectual. Hollywood-ul nu e o comunitate, nici o idee, dar e golit complet de conținut, o formă umblătoare a unei industrii cinematografice care trage disperată cu ghearele de francize din ce în ce mai plictisitoare și lipsite de noimă, în speranța unui hit care nu mai vine. Și care trăiește din ce în ce mai mult din plagiat și autoplagiat. Nu e prima dată când se întâmplă asta, e un trend vechi de când industria. Dar, cu nivelul ridicol al bugetelor și marketingului la care s-a ajuns, s-ar putea să fie printre ultimele dăți când vedem genul ăsta de exces.