În anul 2007, aveam 12 ani şi eram în clasa a V-a. Cred că pe-atunci descoperisem Tokyo Hotel şi încă încercam să învăţ japoneză. Tot pe vremea aia, Ştefan Peca câştiga nişte premii pentru dramaturgie, iar Gheorghe Visu apărea în Inimă de ţigan pe toate micile ecrane din România şi în inimile tuturor gospodinelor şi nepoţilor lor. Ah, tot în anul ăla am intrat în UE, Traian Băsescu era să fie demis, iar Cristian Mungiu a câştigat Palme d'Or la Cannes. 

Anul dispărut 200/7 e mai mult despre primul tip de povestiri. Istorisiri personale dintr-un an rămas în istorie pentru forfotă politică, ce-a înghiţit micile drame ale indivizilor care se uitau la Dansez pentru tine. La fel ca la Anul dispărut 1989 și 1996, duoul Ştefan Peca şi Ana Mărgineanu reconstruiesc o imagine de ansamblu al lui 2007 prin poveştile echipei creative, fără să se excludă pe ei înșiși. Spectacolul începe cu toată distribuţia pe scenă, fiecare jucând rolul altuia din echipă (ex. Ştefan Lupu era Mihaela Rădescu), în timp ce pe fundal sunt proiectate albume foto de pe Facebook cu ei în 2007. Am uitat să menţionez că tot în anul ăla apar iPhone-ul şi hashtag-ul, iar asta devine un fel de liant al spectacolului.

Interacţiunile dintre actori - când nu sunt într-o scenă construită clasic, ci discută cu publicul sau povestesc titlurile ziarelor din ’07 – sunt reacţii de pe Facebook: ba un Like, ba un Wow, ba un Love. Prima jumătate a spectacolului conţine mai multe viniete – cearta dintre un tânăr actor în plină ascensiune şi o actriţă respectată în plină prăbuşire din proaspăt numita capitală culturală europeană Sibiu;  o reinventare a celebrului moment în care Băsescu îi ia unei jurnaliste telefonul; o scenă à la Porumboiu cu un poliţist care interoghează doi tineri vasluieni (un băiat săltat pentru consum de droguri şi iubita sa, recrutată să spioneze alți tineri consumatori). A doua jumătate întoarce pe toate laturile o singură poveste - un triunghi conjugal/amoros/familial a cărui figură centrală este un tată afacerist care-şi neglijează și famila, şi amanta într-o iarnă, în preajma sărbătorilor.

La începutul spectacolului, oamenii din public sunt invitați să tragă bilete dintr-un bol. De-a lungul său, sunt strigate câteva numere şi câţiva spectatori sunt chemaţi în culise. Autorul acestei cronici este speriat de moarte de interacţiunea cu actorii în timpul unui spectacol, așa că a refuzat politicos să extragă un bilet, deci nu vă poate relata mai nimic despre ce se întâmplă în culise. La final spectacoului, însă, unul dintre membrii publicului a fost luat pe scenă, prin aceeaşi loterie, şi chestionat de Silvana Mihai despre ce s-a întâmplat (sau nu) în 2007 – interacţiunea cu pricina a fost transmisă live pe Facebook şi poate fi vizionată aici.

Aşa interacţionează cele două mari teme ale Anului dispărut 200/7 – volatilitatea istoriei şi digitalizarea – și m-au dus imediat cu gândul la un subiect de super-actualitate, fake news-ul, pus în discuţie într-un mod dinamic: Cum se mişcă toate datele astea în memoria noastră? Ce primează? Ce detalii sunt importante? Şi, mai ales, ce detalii sunt adevărate?
 
„Anul dispărut 200/7” a avut premiera la Teatrul Mic în luna noiembrie şi, din păcate, nu mai are reprezentaţii anul acesta. Cu singuranţă va reveni în 2018 şi cu siguranţă ar trebui să mergeţi să-l vedeţi!

Fotografii de Mihaela Tulea

Anul dispărut 200/7

Regie: Ana Mărgineanu
Scenografie: Arh. Gabi Albu
Video design: Cinty Ionescu
Coregrafie: Andreea Duță
Producător delegat: Arti Stancu
Distribuție:
Gheorghe Visu
Maria Ploae
Mihaela Rădescu
Ilinca Manolache
Ștefan Lupu
Virgil Aioanei
Marian Olteanu
Alina Petrică
Ana Bianca Popescu
Silvana Mihai