Se încheie un an complicat, care în săli s-a tradus printr-o ofertă variată, dar fără favoriți clari. Fiindcă nu există joc fără reguli, am preluat pentru topul pe 2024 aceeași constrângere ca la edițiile anterioare (lista pe 2022 se poate citi aici, iar cea pe 2023, aici): anume, doar filme distribuite fie în cinematografe, fie pe platformele de VoD. Cu câteva excepții notabile.
Mențiuni speciale: Anora (Sean Baker); Les Filles d’Olfa/Patru fiice (Kaouther Ben Hania, 2023); Hit Man (Richard Linklater); The Apprentice (Ali Abbasi).
10. Ripley (Steven Zaillian, mini-serie)
Cele opt episoade regizate de Steven Zaillian după romanul clasic al Patriciei Highsmith pentru Netflix au însemnat o desfătare mai cu seamă pentru cei care strâmbă din nas la binging: lentori apăsătoare, „burți” transformate în materia primă a operei, un vânt rece care mătură prin toate cadrele – adică principii estetice care păreau să fi dezertat definitiv arena prăfuită a mini-seriei. Frustrant de răbdător, Ripley s-a transformat într-o provocare adresată înuși formatului genului.
9. Dahomey (Mati Diop)
Gest aparent minor, noul film al lui Mati Diop – câștigător la Berlinale – s-a impus treptat în conștiința cinefilă a anului ca o prelucrare subtil-jucăușă a memoriei coloniale. Fără a-și urla revendicările, Dahomey sapă meditativ în carnea timpului, făcând din specia documentară o pânză albă pe care se pot inventa noi raporturi geopolitice. Cu animismul său transgresiv, filmul leagă un prezent politizat de istoria încă neterminată a infamiei omului alb.
8. Megalopolis (Francis Ford Coppola)
Încă nu s-a dus, din câte știu, senzația că fiecare nou film de Coppola e un eveniment social. Să reamintim, deci, trecerea prin săli a noii sale jucării, un film bolnav (dar care dintr-ale tătucului Coppola nu e așa?) și pândit la tot pasul de inepție, însă care scoate cămașa prin câteva momente de frumusețe riscantă, uimitoare, pe muchie. Sub grămezile de paiete sclipicioase, Megalopolis se dovedește a fi un mega-film despre cinema ca formă totală a spectacolului.
7. The Zone of Interest/Zona de interes (Jonathan Glazer, 2023)
La polul opus, un dispozitiv rarefiat chemat să gândească una dintre cele mai negre perioade ale omenirii, într-o fabulă morală compactă care răsună teribil în raport cu actualitatea. Artistul multimodal Jonathan Glazer face din scriitorul Martin Amis un prilej spre a gândi vizibilitatea în raport cu sunetul, precum și responsabilitatea cinemaului în reprezentările atrocității. Paranoic de anti-spielbergian, filmul își ocupă prompt locul de premiant în istoria figurării Holocaustului pe ecrane.
6. Sur l’Adamant/Pe Adamant (Nicolas Philibert, 2023)
Al doilea Urs de Aur de pe listă – cel din 2023 –, motiv pentru care și-a și găsit distribuție la noi. Altminteri, e un film despre privirea discretă pusă în slujba celuilalt, pe care îl transformă în prieten. Philibert, reputat documentarist, urmărește în Pe Adamant o clinică psihiatrică plutitoare, ancorată pe malul Senei, unde își fac veacul personaje pestrițe, pline de viață și de povești pe care vor să le împartă cu spectatorul. În aceste vremuri ostile pe față cu toți cei care nu sunt ca noi, filmul e, dincolo de orice clișeu, o splendidă lecție de empatie.
5. Kuru Otlar Üstüne/Prin ierburi uscate (Nuri Bilge Ceylan, 2023)
Cine ar fi putut prezice că maestrul Ceylan, rătăcit în ultimii ani prin grandomanii moralizatoare cu appeal festivalier, va reveni cu un film atât de suplu? La prima vedere fidel predecesorilor, Prin ierburi uscate are aparența unui pietroi – doar pentru a se dovedi miezos și plin de curiozitate față de tot ce nu se lasă înțeles din prima. O mișcare ușoară animă acest film hibernal în care se poate locui ca într-o casă misterioasă, cu încăperi încă nedescoperite.
4. Mrs. Buică (Eugene Buică, 2023)
În teorie, Mrs. Buică s-a lansat la noi pe final de 2023, dar, la drept vorbind, s-a văzut cu adevărat abia din ianuarie încoace. Eugene Buică, trickster trecut pe la școala americană de entertainment, livrează meteoritul anului în cinemaul autohton: un film negru în cerul gurii, fără frica de a-și exorciza demonii din propria ogradă de dragul unui adevăr universal greu de rostit. Tare-aș vrea ca Buică să mai repete figura.
3. Opt ilustrate din lumea ideală (Radu Jude & Christian Ferencz-Flatz, distribuție limitată)
Radu Jude s-a aliat cu filosoful Christian Ferencz-Flatz și împreună au scos un mare trip prin anii turbo-capitalismului autohton, cei care ne-au purtat triumfalist până astăzi. Opt ilustrate din lumea ideală e ca materialul său de lucru, aceste reclame apărute în România post-ceaușistă: adică psihedelico-nostalgico-tembel. Cu o diferență: acolo unde reclama lucra inconștient, filmul triază și sistematizează, revelând nevăzutul și transformând puterea de convingere a publicității în plăcerea reflexivă a cinemaului.
2. Passages (Ira Sachs, 2023)
Cineva spunea că Passages – filmul lui Ira Sachs în care un regizor impulsiv trece de la bărbatul vieții lui la femeia vieții lui și înapoi – e ca un La Maman et la Putain pentru zilele noastre. Cuvinte mari, dar care iluminează realist puterea lui Sachs de a compune o operă reprezentativă despre sexualitate, iubire și tot ce e între – ca și calitatea frustă, murdară a filmului, care nu se dă în lături de la a-și lăsa personajele descoperite. Passages a trecut prea neobservat prin sălile noastre, dar e un vârtej de senzații, rupturi, dureri.
1. Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris (Thomas Jolly)
Nu se putea altfel: ceremonia de deschidere a JO 2024 pusă la cale de Thomas Jolly e evenimentul cinematografic al anului. Conștient că arta asta e acum în altă parte, nici măcar nu-și spune pe nume – dar e gândit de la cap la coadă ca o creatură audiovizuală de sinteză, care ia din toate, de la cabaret la Assassin’s Creed. Cu ploaia, cu numerele de coregrafie, cu starurile, cu Parisul ca decor și cu diversitatea umană în prim-plan, momentul a fost grandios – și a arătat cum imaginea în mișcare încă mai poate fi vector de coeziune socială, o sărbătoare a ființării colective în lume cum n-am mai văzut demult.
