În Animale de noapte, Tom Ford, cunoscut mai degrabă ca designer vestimentar decât ca regizor, reușește să livreze două filme la preț de unul. Primul, povestea lui Susan (Amy Adams), o femeie prinsă într-o colivie de aur, construită din galerii de artă contemporană, decoruri moderniste, discuții insipide, resemnare tăcută și un soț care pare mai interesat de afaceri și de alte femei decât de angoasele propriei soții. Când actualul soț parăsește locuința conjugală, intră în scenă fostul soț (Jake Gyllenhaal), sub forma unui colet ce conține manuscrisul unei cărți. E un moment de intruziune din partea unui bărbat cu care nu mai avusese contact de 20 de ani, un bărbat pe care, deși îl iubea, l-a considerat la un moment dat prea slab de înger și lipsit de ambiție pentru a-i oferi posibilitatea viitorului pe care îl merita.Nu-ți dai seama dacă ceea ce o determină să deschidă coletul e curiozitate, nostalgie sau o formă de escapism. Cartea îi este dedicată și cu ea începe al doilea film, o poveste viscerală despre praf și sânge, violența ca amuzament și limitele peste care suntem dispuși să trecem pentru a restabili ordinea morală în micul nostru univers cotidian:

Un cap de familie (același Jake Gyllenhaal) incapabil, atât fizic, dar mai ales mental, să-i protejeze pe cei dragi de sălbăticia oamenilor care  pândesc la marginea civilizației. Un om care luptă împotriva propriei firi, încercând în zadar să gasească resursele necesare pentru a-și depăși condiția, perpetuu prins între a fugi si a lupta. 

Povestea o șochează pe Susan prin violența și familiaritatea temei, lectura atinge puncte nevralgice și-o împinge pe femeie spre introspecție și retrăirea trecutului comun al celor doi, dezvăluindu-i privitorului pe de o parte natura relației lor și, pe de altă parte, originea ficțiunii. Poveștile se întretaie și totul pendulează între un thriller romantic și unul psihologic, între ficțiune și realitate, punctând succint mici observații despre natura cvasi-autobiografică a artei, dar și despre latura personal-revelatoare a relației dintre produsul artistic și consumator. Narațiunea ia aspectul unui animal care iese la suprafață din când în când pentru a lua aer, avântându-se apoi în apele întunecate. Temele circulă dintr-o poveste în alta, oferind perspective diferite în functțe de context, iar personajele sunt constrânse încet-încet să se confrunte cu acțiunile sau inacțiunile din trecut. 

Cu toate că reușește sa aducă două povești foarte diferite sub aceeași umbrelă tematică și tranzițiile dintre ele sunt cât se poate de organice, există o distincție clară ca ritm, ton și miză între ele. Și poate se pierde ceva în această discrepanță - în momentul în care afli sfârșitul filmului interior, filmul exterior își pierde din forță, iar întregul demers pare ușor fals. Chiar dacă regizorul pare pe alocuri prețios (ceea ce poate fi scuzat prin faptul că vorbim de un om venit din lumea modei), Animale de noapte ramâne un film interesant construit, atent la detalii și capabil să vorbească despre chestii dificile, bărbați slabi, răzbunare, linia fină de demarcație între instict si rațiune, incapacitatea oamenilor de a se schimba și capacitatea artei de a exorciza demoni.

Animale de noapte rulează în cinematografele din România începând cu 18 noiembrie.