Primul lucru la care m-am gândit după ce am terminat Fugara de Alice Munro a fost ce scurtmetraje mişto ar ieşi din povestirile astea. Prin 2009, Almodóvar a avut o idee asemănătoare, aşa încât a cumpărat drepturile de ecranizare pentru trei dintre ele - „Ocazie”, „Curând” şi „Tăcere”, toate având acelaşi personaj principal - şi şi-a propus să le transforme în primul său lungmetraj de limbă engleză, cu Meryl Streep în rolul principal. Însă, pe măsură ce lucrul la scenariu a avansat, acţiunea s-a mutat din Canada în Spania, Meryl Streep a dispărut din peisaj, iar Juliet Henderson a devenit Julieta Arcos (Emma Suarez), o madrilenă de 40+ care plănuieşte să se mute în Portugalia şi să înceapă o nouă viaţă împreună cu iubitul ei. O întâlnire întâmplătoare o face să se răzgândească și să rămână în cartierul în care şi-a crescut fiica de mult înstrăinată. Antia a plecat de-acasă cu 12 ani în urmă şi de atunci Julieta şi-a petrecut viaţa aşteptând-o, încercând să înţeleagă motivele dispariţiei bruşte şi ale tăcerii încăpăţânate care s-a aşternut după. Iar acum, rămasă singură într-un oraş bântuit de amintiri, îşi exorcizează durerile pe hârtie, într-o scrisoare lungă către fiica pierdută, rememorând întâmplările tragice care i-au marcat destinul.

Povestea, construită că un puzzle din flashback-uri, începe cu 30 de ani în urmă, în noaptea de iarnă în care o Julieta mai tânără (Adriana Ugarte) refuză avansurile unui coleg de compartiment trist şi bătrâior şi se refugiază în vagonul restaurant, unde îl întâlneşte pe mai-tânărul şi mai-chipeşul Xoan. E o noapte care ia o viaţă şi aduce alta în loc, şi e prima întâmplare care ţese firul roşu al vinovăţiei din existenţa Julietei. Cea de-a doua va apărea ani mai târziu, în cuplul deja căsătorit care o creşte pe Antia, rodul momentelor de pasiune din tren: Xoan dispare într-un accident tragic, după o ceartă pe tema infidelităţii. Iar ultima lovitură este fuga Antiei din tabăra de relaxare în care se refugiase pentru o vreme, lăsând-o pe Julieta pierdută, singură şi pustie, împovărată de doliul despărţirilor din viaţa ei.

Almodóvar defineşte identitatea Julietei prin mici întâmplări - conversaţiile incomode cu menajera lui Xoan (Rossy de Palma, cu o perucă de gospodină acră), prietenia cu Ava, fosta lui iubită, relaţia cu părinţii săi şi minciunile din mariajul lor. Trecerea timpului şi metamorfoza personajului dintr-o tânăra exuberantă într-o femeie obosită de vârstă mijlocie (care, pe ecran, se petrece într-o clipă), sunt subliniate de schimbarea decorurilor şi a gamei coloristice, iar faptul că Ugarte şi Suarez nu seamănă aproape deloc e un argument în plus pentru profunzimea traumei care o afectează pe Julieta. 

Ecranizarea în varianta asta părea un pariu riscant, dacă ne gândim la diferenţa flagrantă de stiluri între cei doi autori: acolo unde Munro e gravă şi reţinută, Almodóvar e de obicei flamboaiant şi uşor vulgar; personajele ei sunt interiorizate, iar ale lui, gălăgios-melodramatice. Cu toate astea, rezultatul e un film sobru despre trădare, durere şi vinovăţie, şi despre cum se reflectă ele în viaţa femeilor. Soundtrack-ul lui Alberto Iglesias e dark-minimalist, nici măcar culorile tari - cu precădere roşul aprins tipic pentru Almodóvar, care deschide filmul pe hainele Julietei şi îl închide pe capota unei maşini - nu detensionează atmosfera. Şi chiar dacă finalul aduce o oarecare doză de optimism, aceasta e livrată cu atâta grabă încât nu are timp să îşi facă efectul.

Julieta rulează în cinematografele din România începând cu 30 septembrie.