Dacă vrei să mergi la film în weekend, în fiecare săptămână par să fie aceleaşi chestii în meniu: 3D, supereroi şi comedii neinspirate. Din când în când, mai apare câte ceva interesant, de exemplu un film al unui regizor mainstream bun, Robert Zemeckis (seria Back to the future, Forrest Gump, Cast Away). Povestea din Aliatul e subţire, dar s-au făcut capodopere cu mai puţin de-atât. Doi agenţi secreţi (Marion Cotillard şi Brad Pitt) care lucrează pentru britanici sunt puşi în situaţia de a pretinde că sunt un cuplu căsătorit pentru a asasina un demnitar german în Casablanca. Misiunea se încheie şi cuplul fake rămâne împreună şi se mută la Londra. Dar, aşa cum e cazul la genul ăsta de filme, dincolo de aparenţe pândesc secrete.

Cinematograful a găsit întotdeauna în lumea spionilor un tărâm fertil pentru un gen hibrid, plasat între filmul romantic şi cel de suspans. Femeile fatale, bărbaţii îmbrăcaţi impecabil, intrigile şi viaţa duplicitară oferă un cocktail doldora de premise, în care îndoiala e ingredientul esenţial. Suspansul e o chestie delicată, trebuie să-ţi ţii cărţile aproape de piept, să ridici miza încetul cu încetul şi, cu cât e lăsat mai mult la latitudinea imaginaţiei spectatorului, cu atât e mai excitant. Când un avion în flăcări se îndreaptă spre protagonişti, sigur că există un sentiment de anxietate, personajele fug şi camera începe să tremure, anticipând impactul, dar tu te uiţi la ceas şi e de-abia jumătatea filmului, aproape nimeni nu-şi omoară protagoniştii atât de devreme, avionul trece la câţiva metri de ei şi întreagă scenă, cu toate că a costat probabil destul de mult, pare foarte ieftină.

Forţa acestui tip hibrid de film vine şi din interacţiunea între genuri, care se bazează unul pe frică şi celălalt pe senzualitate și se potenţează reciproc. Momentele de tensiune trăite împreună creează legături puternice între personaje şi momentele romantice oferă un respiro pentru a o lua de la capăt cu forţe noi în încercarea de a atinge un nou nivel de suspans. E un echilibru greu de întreţinut, dar cheia cred că stă într-o anumită formă de seducţie specifică genului. 

Casablanca e oraşul unei iubire celebre în cinema, dar în Aliatul nu are nimic din eleganța austeră şi tensiunea mocnită din filmul lui Michael Curtiz. În filmul lui Zemeckis, e un oraş care împrumută mai degrabă din sclipiciul şi relaxarea rivierei franceze. Partea de seducţie se termină rapid, și poate e mai bine aşa, pentru că în scurtul timp avut la dispoziţie, regizorul reuşeşte să filmeze una dintre cele mai proaste scene de sex ale anului. Ea îl invită pe el la un apus romantic la marginea unei dune. Apusul e atât frumos, încât nu mai au răbdare să ajungă în camera de hotel. Bancheta din faţă a maşinii pare o opţiune mult mai la îndemână. Sigur, nu e cel mai propice loc pentru o asemenea distracţie, dar cine îşi poate înfrâna pasiunile carnale când e îndrăgostit? Mai neîndemânateci ca un cuplu amish în noaptea nunţii, trec la fapte, hainele încep să cadă, camera se roteşte ca un vultur care şi-a descoperit prada. Se porneşte o furtună de nisip. Înăuntru, pasiunea mecanică a actului. Afară, tumultul furtunii. O poezie. Am ajuns în punctul în care până şi sexul are nevoie de efecte speciale? 

Ştiu că nu e nimic nou, de ani buni cinematograful mainstream se află intr-o luptă destul de inegală cu internetul, televiziunea şi, mai recent, video on demand. Răspunsul pare să fie în a face lucrurile mai mari, mai rapide, mai spectaculoase, ceea ce lasă foarte puţin loc unor ingrediente necesare pentru un cinema de calitate - subtilitate, răbdare, fineţe. Chiar şi regizori consacraţi, cu filme bune la activ, ca Zemeckis, nu mai sunt imuni la genul ăsta de abordare şi întreaga industrie de la Hollywood pare doar o scuză bună pentru a vinde popcorn.

Aliatul rulează în cinematografele din România începând cu 2 decembrie.