Deși Agnès Varda e o legendă vie - asociată cu mișcarea Rive Gauche (din care făceau parte cineaștii Alain Resnais sau Chris Marker) și cu noul val francez (François Truffaut, Jean-Luc Godard, Jacques Rivette) -, regizoarea de 90 ani e modestă și umilă, ascunsă în spatele unei figuri zâmbitoare, cu părul mereu în două culori, un alb care pornește de la rădăcină și se transformă într-un roșu sclipitor, în nuanțe mereu diferite. Încă mai face filme - deși a declarat că Visages, villages/Chipuri, locuri va fi ultimul, urmând să se ocupe de-acum încolo de instalații video și expoziții foto.
În Les plages d’Agnès (2008), precedentul documentar al său, e un moment în care, la un târg, Varda dă peste niște broșuri cu regizori faimoși din Franța - se emoționează și își dă toate monezile pe Jacques Demy, Jean Cocteau și o broșură despre ea însăși. Cred că, înainte să devenim niște cărți poștale, am fost niște ființe în carne și oase, niște amanți, ca cei ai lui Magritte, spune ea. Sentimentul ăsta de nostalgie e prezent și în Les Glaneurs et la Glaneuse (2000), unde descoperă nu numai viețile unor oameni marginali (așa-ziși glaneurs - cei care culeg ce a rămas după recoltă), ci și bucuria de a folosi tehnologia digitală. Fiind vorba despre o cineastă atât de ludică și auto-referențială, documentarele ei sunt deseori infuzate cu elemente ficționale - fie reenactment-uri, fie apariția unor personaje animate (motanul lui Agnès, de pildă).
Visages, villages/Chipuri, locuri e un dar imens pe care ni-l oferă nouă - un cinema marcat de spontaneitate și intuiție, de întâlnirea cu oamenii din sătucuri periferice, de clădiri dezafectate și de amestecul dintre istorie și prezent (nu numai în artă, ci și în poveștile sătenilor). Co-regizat împreună cu JR, un artist vizual neconvențional de 35 ani, care printează fotografii gigantice și le lipește pe zidurile lumii, din Brazilia până-n New York, filmul e și despre acest duo improbabil (sau poate nu, datorită siluetei godardiene a lui JR, dar și a obsesiei sale de a-și păstra ochelarii de soare pe ochi, așa cum o făcea Godard în tinerețe).
Nu s-au intersectat făcând autostopul, nici în stația de autobuz, nici în club (momente ficționalizate foarte jucăuș la începutul filmului). Deși știau unul de celălalt, niciodată n-au apucat să își vorbească. Așa că fiica lui Agnès, Rosalie, care e și producătoarea filmului, a organizat o întâlnire la regizoare acasă. Au stabilit instant să meargă prin Franța și să fotografieze chipuri și locuri, într-o dubiță, fără o agendă, fără nimic programat. Camaraderia dintre cei doi e foarte caldă, deși JR o tot șicanează pe Agnès cu tot felul de lucruri - că se mișcă greu, că e scundă; uneori Varda se strâmbă sau nu reacționează la ele, alteori râde și ea de propriile sale limite.
În acest drum, cei doi fotografiază oameni simpli (fermieri, o chelneriță, un om fără casă, muncitori), vizitează morminte celebre, se plimbă pe plajă și discută despre nimicuri - JR o învață pe regizoare să folosească tehnologia mobilă; ea, în schimb, organizează o întâlnire cu omologul lui JR, Jean-Luc Godard. Dar, pentru că întotdeauna viața e făcută din lucruri neprevăzute, el nu mai apare, doar lasă pe geam un mesaj criptic. Încă din documentarele Les plages d’Agnès și Les Glaneurs et la Glaneuse, Varda era foarte ludică - se îmbrăca într-un cartof, stătea în burta unei balene făcute din textile și se răcoarea cu un evantai. Aici, simplul fapt că merge într-o călătorie cu dubița prin sate anonime din Franța îi dă un aer hippie. E un tur care nu urmărește revizitarea locurilor din copilărie sau a oamenilor din viața ei, ci întâlnirea cu străinii.
Spre deosebire de Mur Murs (1981), un film în care Varda vorbea despre arta murală din Los Angeles și poveștile oamenilor din spate, filmul făcut cu JR e o îndepărtare de citadin, de lumea agitată a metropolelor (care populează, în fond, toată arta lui JR). E o apropiere de Franța profundă, izolată, preocupată de etica tăierii coarnelor la capre, cu eroi anonimi care-și muncesc singuri sute de hectare, cu soțiile muncitorilor despre care se vorbește întotdeauna puțin sau deloc. Varda și JR le ascultă poveștile și le oferă un cadou înapoi - care înseamnă enorm -, o fotografie cu proporții uriașe pe zidurile fabricilor, fermelor sau cafenelelor de care aparțin. Pentru mulți, ăsta e momentul lor de celebritate - o chelneriță a devenit cea mai faimoasă figură din orășel, iar fiica unui miner și-a văzut casa acoperită complet cu chipul său (singura casă locuită de pe stradă, de altfel) și a izbucnit în lacrimi. În contextul unei scindări sociale tot mai mari și a disprețului față de provincie și oameni simpli, filmul ne face să uităm de toate granițele astea, care-s, în fond, fictive.
Teama lui Agnès e că e prima și ultima oară când le va vedea chipurile acestor oameni - din pricina vârstei, a distanței, dar și a unei maladii care îi distruge treptat vederea. În final, după lungi dezbateri, JR se hotărăște să-și dea ochelarii jos pentru Varda; vedem o perspectivă fals-subiectivă a ei - prima din film, de altfel - iar chipul lui JR e blurat, indescifrabil. Totul e efemer, chiar și imaginile pe care le printează împreună cu JR - o imagine monocromă cu fotograful Guy Bourdin, lipită de o stâncă imensă, e luată peste noapte de maree.
Într-una dintre cele mai frumoase secvențe pe care le-am văzut în cinematografia mondială, JR o plimbă pe Agnès prin Luvru, ca un omagiu jucăuș adus filmului lui Godard, Bande à part (1964). Cineasta nu mai poate alerga, așa că JR o duce într-un scaun cu rotile prin muzeu, în timp ce ea exclamă cu o bucurie imensă numele pictorilor care-i trec prin fața ochilor.
Bonus: Instagramul lui JR e ticsit de story-uri în care a purtat silueta lui Agnès, printată la scară umană, peste tot prin lume - prin aeroporturi, prin gări, pe la ceremonii, chiar și în studioul lui Pharrell. La ceremonia Film Independent Spirit Awards, JR râde un pic și spune că e prima oară după o lună când o vede pe cineastă în carne și oase, se obișnuise deja cu cartonul.
Chipuri, locuri poate fi văzut în cinematografele de la noi începând cu 29 iunie.
