Să ne fie la toți la fel de rău este un sequel la Soldaţii. Poveste din Ferentari, hitul din 2013 al lui Adrian Schiop. De fapt, toate cele patru cărți publicate până acum sunt autoficțiuni care-l au ca protagonist/narator pe un „Adi” modelat după datele biografice ale lui Schiop, deci într-un fel sunt episoade ale aceleiași povești. Însă legătura dintre Soldații și Să ne fie la toți la fel de rău este mai strânsă: găsim același decor (Ferentari), aceleași teme, cam aceleași personaje (inclusiv personajul lui Alberto, prezent în background).
Soldații era un roman despre legătura dintre Adi, un doctorand care lucrează la o teză despre manele, și Alberto, un boschetar de etnie romă, fost pușcăriaș. Este o legătură sexuală la bază, care dezvoltă și extensii emoționale. Însă principalul aspect al relației – aspectul a cărui analiză subtilă transformă romanul într-o capodoperă a literaturii din postcomunism – stă în raporturile de putere dintre Adi și Alberto. Fiecare este, în doze variabile, stăpân și sclav, dominator și dominat, colonizator și colonizat. Scrisă din perspectiva lui Adi, cartea se dovedea în cele din urmă o reflecție amară, nu lipsită de o tandrețe brutală, despre asimetria socială și culturală dintre Adi și Alberto. Deși amândoi sunt poziționați financiar pe la fundul găleții, libertatea de mișcare pe verticală a lui Adi este mult superioară celei de care are parte Alberto. Înțelegerea acestui fapt îl eliberează pe Adi dintr-o relație până la urmă toxică, dar în același timp creează bazele unei empatii puternice față de personajul lipsit de orice șanse al lui Alberto.
Să ne fie la toți la fel de rău urmărește viața lui Adi de-a lungul anului 2020 și e construit din trei secvențe. Prima și cea mai extinsă, plasată în lunile de dinainte de lockdown, are în centru relația lui Adi cu Florin, un polițist agățat pe rețeaua de gay dating Romeo. Florin este un personaj simetric ex-pușcăriașului Alberto. A doua parte se suprapune peste perioada de lockdown, în care Adi se mută la țară, în casa părinților. Aici cedează perspectiva unei prietene, Andreea, asistentă medicală care lucrează la DSP Brașov, în prima linie a interacțiunii cu Covid. În fine, în cea de a treia parte Adi se întoarce în Ferentari, reluând pentru o vreme legătura cu Florin. Prima și a treia secvență compun baza romanului; a doua este mai mult un interludiu, fiind totuși conectată tematic la firul principal prin personajul manipulator și fragil emoțional al fiului gay al Andreei (din a cărui obsesie fetișistă față de China comunistă vine titlul romanului).
Cartea are un aspect metatextual prin faptul că se autocomentează pe măsură ce evoluează. (Face trimiteri și la Soldații, inclusiv prin detaliul că Adi, după succesul romanului anterior, ecranizat în 2017, s-a transformat din chiriaș în proprietar – cunoscând astfel un upgrade pe acea scară socială la care autorul Adrian Schiop este atât de atent.) Pe pildă, în parte a treia Adi îi dă lui Florin să citească prima secțiune (în care Florin era personaj principal). Mai mult, Adi comentează cu un prieten calitățile de personaj ale lui Florin:
„Problema cu Florin era că povestea rar întâmplări de la muncă şi de obicei chestii de o banalitate cruntă; cu tot spiritul lui de observaţie şi memoria de elefant, n‑avea ochi pentru comedia umană, relaţii de putere, mâncătorii, şefi abuzivi, colegi şmecheriţi – ce vorbim, şi un câine de stână ar fi venit cu poveşti mai interesante de la job... Acuma, ce ştiu, e posibil şi ca omul să nu fi prins destulă încredere încât să se deschidă şi pe partea asta.
Una peste alta, omul ar fi trebuit să pice la casting – dar m‑a prins vulnerabil ; deşi în pat a performat excelent, after ar fi trebuit să‑i strâng călduros mâna, să‑l privesc adânc în ochi, să‑i mulţumesc din suflet pentru nopţile de neuitat pe care mi le‑a oferit – şi să caut alt personaj.”
În același spirit metatextual sunt problematizate abaterile lui Adi de la planul inițial, acela de a scrie un roman din care să lipsească cu totul femeile:
„Doamna Jana e singurul meu prieten din Ferentari; ţin mult la ea şi practic ea e motivul pentru care am abandonat proiectul iniţial, radical gay, cu un tip care se învârte doar între bărbaţi – vreau să zic că am programat un text în care, la nivel de showing şi interacţiune directă, să n‑apară deloc femei şi totul să se întâmple între bărbaţi, I mean la nivel de motor narativ să le elimin cu totul.”
Mișcările acestea oferă cărții un aspect dinamic fake-postmodern și sunt destul de amuzante. Dar problema de fond e că Florin este mai puțin interesant ca personaj decât Alberto, neavând caracterul abisal-dostoievskian al acestuia. Totuși, lucrând cu materialul clientului, Schiop face ce poate. De pildă îi speculează nu fără abilitate traumele din copilărie, care i-au provocat tulburarea obsesiv-compulsivă de care suferă și tot felul de compensări infantile. Iată cum arată camera polițistului, care îi oferă acestui un fel de adâncime emoțională:
„peste tot erau jucării – şi el mi le prezenta pe toate, el e Rex, şoricelul e Michi, l‑am găsit într‑un second, tancul ăsta e de la frai‑mio Dragoş, că a vrut băiat şi i‑a ieşit fetiţă etc. Bă eşti nebun ? ! mi‑a scăpat de uimire şi el a zis senin Ce vrei, dacă n‑am avut copilărie ?
Şi mai avea aşa : o grămadă de ghivece cu flori pe care le considera prietenele lui cele mai bune, iconiţe cu Fecioara Maria şi Arsenie Boca, un colţ de rugăciune unde, sub portretul maică‑sii, ardea o candelă – iar pe hol o instalaţie de Crăciun lăsată în priză.”
Tema jocurilor de putere între parteneri apare și ea mai diluată în raport cu Soldații, devenind deja un pic repetitivă. Și stilul mi s-a părut ceva mai neglijent, deși nu lipsesc acele one liners în care Schiop e specialist („nu m‑ar mira ca în curând savanţii britanici să descopere că putem transforma dispozitivul represiv de putere conţinut în muie într‑un luminos dispozitiv al plăcerii precum îngheţata”).
Dincolo însă de astfel de minusuri în raport cu Soldații, regăsim în Să ne fie la toți la fel de rău marile calități ale lui Schiop. De fapt marea lui calitate: aceea de a citi partitura relațiilor de clasă, de a sesiza clar și expresiv spectrul de date sociale/psihologice/politice/culturale care intră în compoziția acestor relații de clasă. Din acest punct de vedere, Schiop este singurul houellebecq-ian autentic din literatura română contemporană. Schiop n-are prea multă imaginație, dovadă că-și parazitează again and again biografia. În schimb are un simț analitic de primă mână care-l ajută să traducă și să problematizeze memorabil bucățica de realitate în care l-a aruncat viața.
Fotografia principală: foto making-of „Soldații”, de Vlad Bâscă
