Acul de aur și ochii Glorianei, cea mai recentă carte a lui Radu Paraschivescu, este un roman istoric. În acest gen autorul mai publicase Cu inima smulsă din piept (2008), Fluturele negru (2010) și Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (2012). Ca și Fluturele negru, care romanța viața pictorului Caravaggio, Acul de aur și ochii Glorianei este plasat (în cea mai mare parte parte) în Italia de la sfârșitul secolului al XVI-lea. De altfel, Caravaggio apare și aici ca personaj.
Romanul pornește de la o legendă din regiunea Umbria: în urma Conciliului al Patrulea Lateran din 1215, care interzicea preoților să ofere servicii medicale, măcelarii din zona Preci au fost nevoiți să se transforme peste noapte în doctori, întemeind astfel o școală locală de (proto)chirurgie. Cartea lui Paraschivescu începe în jurul lui 1595, într-un moment în care tradiția școlii apusese. Măcelarii din Preci sunt somați din nou, printr-un ordin venit de la Papă, să se respecializeze în chirurgi, reînviind astfel tradiția locală. După cum le rezumă situația părintele Piergiuseppe Salvio: „Până azi, aţi băgat cuţitul doar în gâtul porcului şi al vitei. Al iepurelui şi-al mielului. De-acum încolo, o să învăţaţi să-l băgaţi în om”. Zis și făcut. În scurtă vreme (doar doi ani), doi dintre măcelarii din Preci, frații Durante și Cesare Scacchi, devin maeștri în chirurgie oftalmologică și obțin rezultate atât de spectaculoase încât primul este numit medicul personal al papei Clement, iar cel de-al doilea ajunge să o opereze de cataractă pe regina Elisabeta I (Gloriana din titlu).
Sigur, premisa că în jurul lui 1600 un măcelar de aproape 50 de ani putea, cu mijloacele de atunci, să se reconvertească profesional peste noapte și să opereze cu succes ochi atinși de cataractă pretinde din partea cititorului ceva de genul unui leap of faith. Nu e singurul act de credință pe care autorul îl solicită. Bunul cititor e îndemnat să accepte în plus multe alte năzdrăvănii. De pildă că un țăran din fundul provinciei putea ajunge peste noapte medicul personal al Papei, răsplătit cu o vilă în cartierul cel mai select al Romei, și chiar un fel de consilier de taină al acestuia, consultat cu deferență de Sanctitatea Sa. Sau că acest țăran poate învăța latina în doi timpi și trei mișcări suficient de bine pentru a începe să scrie un tratat de medicină în această limbă. Sau că un ins (fratele țăranului) care aude pentru prima dată în viață șase cuvinte în franțuzește („Un homme averti en vaut deux”) își poate da seama că vorbitorul din fața lui este unul nativ („Şi ce franceză frumoasă vorbea! Cesare nu ştia o iotă – n-ar fi avut unde să înveţe, nici să fi vrut. Însă avea urechi bune şi îşi dădea seama când cel din faţa lui era umblat prin cotloanele altei limbi”). Ori că în doar jumătate de an de la numirea lui Durante ca medic personal al Papei, vestea talentelor sale demne de secolul al XX-lea ar fi ajuns deja la curtea Angliei, făcând-o pe Elisabeta I să se dea pe mâinile unuia care până în urmă cu doi ani jumătate operase doar vaci și iepuri.
În aceeași linie, romanul lui Radu Paraschivescu nu face economie de anacronisme – de pildă, Durante Scacchi își sterilizează instrumentele („le înroşea, le lăsa la răcit şi le învelea în cârpe curate înainte să se apuce de lucru”), deși conceptul și practica unei astfel de operațiuni au apărut abia în secolul al XIX-lea. De asemenea, când Cesare Scacchi ajunge la Londra, actorul Richard Burbage îi spune că trecuseră cinci ani de la moartea lui Christopher Marlowe („Tocmai s-au împlinit cinci ani de când nu-l mai avem printre noi”), deci putem calcula data – suntem în 1598. Problema e că același Burbage îi vorbește de niște piese (Hamlet, Regele Lear, Macbeth – „Să vezi cum îl joacă pe prinţul Danemarcei, pe maur, pe regele cu trei fete sau pe ucigaşul din ceţurile Scoţiei”) care la acea dată nu fuseseră încă scrise de Shakespeare, necum jucate. Un anacronism este și faptul că în roman Shakespeare pare să fie buricul Londrei – în condițiile în care la 1598 un actor reprezenta doar puțin mai mult decât un servitor. Canonizarea lui Shakespeare este în cea mai mare parte o operațiune postumă. Contemporanii săi ar fi fost uimiți să vadă ce loc ocupă Will în lumea de azi.
Autorul pare să-și fi scris romanul cu impresia că poate rezolva din stil impresia de veridicitate istorică. Sigur, Radu Paraschivescu posedă o frază expresivă și agreabilă. Stilul său mi se pare că trimite – nu doar în această carte – la acea limbă artificială, dar foarte bogată lexical care putea fi întâlnită în traducerile făcute în anii 50-60 din autori ca Alexandre Dumas. De aici și o impresie de pastișă, pe care Paraschivescu o îngroașă recurgând la un vocabular patinat („neisprăvitul de Cesare îşi făcea mendrele cu văduva Cosenti, dintre ale cărei coapse nu puteai să-l tragi afară nici cu patru cai nărăvaşi”, „englezii erau un neam chisnovat”), la tropi specifici (în speță prin abuzul de comparații cu intenții mai mult sau mai puțin comice: „nu mai cuteza nici măcar să lase sânge pe ascuns vreunui bătrânel care trăgea la pat ca musca sub coada calului”), la diverse clișee (nevasta cârciumarului nu poate fi decât dolofană – „dolofana Edetta” – și disponibilă pentru a fi pipăită; Umbria este „verde şi mănoasă”, bucătăreasa Carletta e guralivă și „o vrăjitoare a oalelor”; pentru a nu mai vorbi de „certuri ca la uşa cortului” ș.a.m.d.), la calambururi și jocuri de cuvinte nu întotdeauna fericite („Ce-i drept, hainele de pe ea tot şi le smulsese, la puţine zile după înmormântare, dar nu fiindcă ar fi fost străpunsă de durere, ci de mădularul gros al lui Cesare”). Însă această impresie de pastișă nu este depășită/reconstruită în nici un fel.
Orice ficțiune literară – o spunea Umberto Eco – poate fi descrisă ca un univers parțial mobilat. Dar aici mobilele sunt mult prea rarefiate. Relațiile dintre personaje sunt și ele ale nimănui. Deși romanul este plasat într-o societate de clasă, granițele dintre aceste clase lipsesc cu desăvârșire. Între personaje, indiferent de poziția lor, că e vorba de cardinali, de nobili sau de servitori, domnește buna dispoziție uniformă dintr-un film de la Hollywood plasat în America de azi.
Sigur, putem accepta toate aceste lucruri într-un roman care se prezintă mai mult ca romanț sau ca fantezie istorică decât ca roman istoric cu o documentare riguroasă în genul cărților scrise de Hilary Mantel (Wolf Hall) sau de Arturo Pérez-Reverte, unde fiecare detaliu are în spate o muncă vizibilă de documentare. Dar pentru aceasta ar fi trebuit ca Acul de aur și ochii Glorianei puncteze la alte capitole – de pildă la poveste. Doar că acest lucru nu se prea întâmplă. Deși în intenție un roman „de aventuri”, aventurile cam lipsesc. Povestea este lineară și se reduce în cea mai mare parte la isprăvile medicale ale fraților Scacchi. Apar totuși două episoade care trimit la romanul senzațional din secolul al XIX-lea, la romanul de tip Sue-Dumas-Ponson du Terrail (în speță secvențele despre asociația de asasini Stella Nera și despre călăul francez care o executase pe Anne Boleyn); dar acestea, deși binevenite, sunt prea... episodice.
Dacă aventurile cam lipsesc, Radu Paraschivescu încearcă să-și condimenteze romanțul prin câteva scene mai piperate. Doar că aici face alegerea discutabilă (și oricum neverosimilă psihologic) de a pune victima traumatizată a unei agresiuni sexuale să-și descrie violul cu o minuție demnă de un soft porn:
„Şi-a făcut mendrele, Durante. Şi-a făcut mendrele, Cesare. Nu l-au înmuiat nici rugăminţile, nici zbieretele, nici ameninţările. Cu atât mai puţin încercările nevolnice de a-l da jos de pe mine. După ce mi-a împuturoşat buzele strânse cu ale lui până s-a săturat, m-a întors cu de-a sila cu spatele la el, m-a pironit în aşternut şi şi-a croit drum cu genunchii între picioarele mele. (...) A intrat în mine cum pătrunzi cu sfredelul în ceva în care vrei să dai gaură. M-a tras de păr şi m-a luat pe la spate horcăind şi scoţând icnet după icnet, de ziceai că dă la lopată. Firicelele de sudoare mi se împleteau cu lacrimile pe obraji, iar buzele mele abia dacă mai puteau să îngâne un pospai de rugăminte. Sau de rugăciune.
Habar n-am cât a ţinut. O veşnicie. Trei. Cinci. Până când lumea şi-a ieşit cu totul din ţâţâni şi nimic n-a mai fost ca înainte. Până când m-au podidit scârba şi greaţa. (...) Iar blestematul de Martello nu s-a moleşit nici o clipită. Am tras nădejde că, văzând că nu mă mişc şi că aştept ca vaca la muls, o să i se blegească. Ţi-ai găsit! S-a înfipt şi s-a tot înfipt în carnea mea, fără să se oprească. Şi-a luat mâinile din părul meu, mi le-a proptit pe umeri şi pe urmă pe buci. Iar când a simţit că i se împrăştie sămânţa să nu credeţi cumva c-a ieşit din mine, dragă bărbate şi cumnate. Nu. A scos câteva gemete de animal înjunghiat şi mi s-a slobozit înăuntru, fără să pot să fac ceva.”
În general îmi place cum scrie Radu Paraschivescu, dar de data asta, cum ar fi spus Shakespeare (sau mai bine zis traducătoarea sa), „a folosit săgeți boante, de jucărie”.
Imagine principală: Elisabeta I a Angliei, portret din seria „Clopton” (detaliu). Autor necunoscut, cca. 1558. Sub licență Creative Commons, via Wikimedia.
