Hitul moldovenesc Carbon, regizat de Ion Borș, ajunge și pe marile ecrane din România. Lăsăm scepticismul la intrare, înhățați de o secvență introductivă cât se poate de dinamică, iar la final ne vine să șoptim: „Încântați de cunoștință!”

Cea mai bună parte din Carbon e tonusul: așa cum i se cuvine unei comedii, filmul știe că hazul e alibiul ideal atunci când trebuie să vorbim despre lucruri grave. Or, gravitatea e ceva de care filmul nu e străin: plasat în 1992, chiar pe buza independenței Republicii Moldova, Carbon își face cartier general pe fâșia frontului transnistrian, acolo unde se poartă, chipurile, un război. Mai mult, în centrul filmului zace un cadavru carbonizat, plimbat de colo-colo în căutarea unui loc de veci. Dar această premisă tragică – personajul jucat de Ion Vântu, un veteran al războiului din Afganistan cu busola morală fermă, e ca o versiune neaoșă a Antigonei – se vede repede dezamorsată. În joc nu e doar bunătatea personajelor, oricând gata-gata să pară, de fapt, dovada cea mai clară a prostiei (truc clasic al comediei), ci și privirea regizorală, care nimerește buna distanță între miștocăreală și complicitate. Niciodată, în Carbon, nu am simțit că filmul ar putea să se desolidarizeze de protagoniștii săi, iar asta m-a făcut să vreau să văd și mai departe.

Dramaturgic, Carbon nu vine de nicăieri. Între Igor Cobileanski („suntem în Est, deci totul trebuie să meargă prost”) și Serghei Loznița („suntem în Est, deci totul e corupție, violență, jaf”), filmul mobilizează o tonalitate familiară, ceva între autoderiziune și autocompătimire. Dar o face într-un mod mai light care, paradoxal, îi conferă o respirație în plus. În sensul ăsta, inevitabila mașină care nu pornește trimite mai degrabă la istoria cinemaului – când toate motoarele se defectează, doar gagul te mai poate împinge de la spate – decât la o serioasă critică sociopolitică. Asta în timp ce „războiul” e o împrejurare melancolic-beckettiană, în care un tânăr zdrăngăne la chitară despre cruda-i soartă, în timp ce camarazii săi mai dau pe gât o vodcă.

Sosul acesta absurd al tranziției și post-tranziției spre capitalism e cu atât mai recognoscibil cu cât se dovedește mai greu de izbutit. Prea gros, și eșuează într-o cronică înverșunată, mai dornică să-l învețe pe spectator o lecție decât să-i arate imaginea de ansamblu; prea subțire, și ajunge inventar de artefacte – de la mașini Lada la accente amuzante – care trădează provincialismul privirii. Ion Borș se descurcă rezonabil aici: între pregătirile pentru o sărbătoare patriotardă confiscată de un antreprenoraș in statu nascendi (filonul „Jour de fête” al filmului) și acest nou conflict armat care se anunță la fel de traumatic, filmul are abilitatea să strecoare mici observații despre prezența americană în regiune, repede exploatată de localnicii isteți, ca și despre recompensele rușinoase (un apartament într-un bloc nou) menite să ia ochii tinerilor înrolați în luptă. Tentația spre umanism universal – mortul care, fie el și inamic, trebuie să primească înmormântarea creștinească – nu exclude o anumită zonă de vag și ambivalență. Însă, măcar acum, clișeul cu evitarea parti pris-urilor pentru o tabără sau cealaltă funcționează pe bune, căci filmul se dovedește surprinzător de generos în lipsa lui de partizanat. 

O secvență frumoasă ni-i arată pe protagoniștii noștri cum se trezesc în zori, în apropierea gropii la care au săpat toată noaptea, înconjurați de cruci albastre, din lemn. Îmi place momentul pentru că, dintr-odată, ceva se schimbă: lumina aceea prăfoasă și gălbuie, amestec de colb și speranțe năruite, care a îmbrăcat filmul până atunci devine acum clară, limpede. Fidelitatea filmului față de coordonatele peisajului moldovenesc – cu arșița și duritatea binecunoscute – e mai mult decât un detaliu: e tocmai indiciul unei manopere preocupate să surprindă fluxurile locului.

Carbon nu e un film perfect. Prea multă bătaie în tobe din off, însărcinată cu menținerea tensiunii, acolo unde Ion Borș a demonstrat că are toate mijloacele unei lucrături mai fine. Iar mult așteptata ruptură față de tradiția glumelor autocolonialiste, în care ruralul sărac și nelipsitele sale caractere – polițistul corupt, primarul hrăpăreț și ceilalți – joacă un rol mult prea proeminent, se mai amână o vreme. Însă filmul acesta poartă cu el semne mult mai încurajante decât o bună parte din recolta cinemaului românesc recent.

Carbon rulează în cinematografe începând cu 7 iulie.