A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității, de Liviu Tofan și Stejărel Olaru, este o nouă lucrare ce aspiră să facă lumină pe piața VHS-urilor circulate din mână în mână prin ultimii ani ai Republicii Socialiste România.
Cartea scrisă de Tofan și Olaru e succintă, aproape telegrafică. Rând pe rând portret al unei minți genialoide, investigație jurnalistică și thriller consumat prin beciuri de vile ceaușiste, ea alunecă cu abilitate – și oarecum indiferentă la clasificări „specializate” – printre genuri, în căutarea adevăratei inteligențe întunecate a comunismului. Teodor Zamfir e omul care a înțeles sistemul și l-a împins spre implozie, exploatându-i contradicțiile în folosul propriu. Egalul, dacă nu chiar superiorul lui Bachus, vizionar mai grandoman decât cei care au pus la cale marele jaf comunist, Zamfir e cheia de boltă a corupției comunismului crepuscular, punctul ultim al degenerescenței statului, dar și persoana care anunță epoca ce va să vie. Bref, cel mai cel, o mină de aur pentru orice cercetător.
La un moment dat, Tofan și Olaru scriu: „În vila din Floreasca, ‘fabrica’ lui Zamfir era în plin avânt. Tot mai multe aparate video (de la 120 în sus) multiplicau casete non-stop, în timp ce la demisol se realiza dublarea filmelor în română.” Acesta e climaxul cărții, pasajul în care stilul sec și oarecum vieux jeu al autorilor își atinge maxima putere evocatoare. Imaginați-vă: în bezna ceaușistă, cu sonorul și luminile date la zero peste tot, există totuși un loc în care activitatea duduie: un om, dar care nu e nici pe departe vreun erou, ține aproape de unul singur în picioare setea clandestină a românilor pentru escapism, distracție, capitalism. Ca-ntr-un film cu savanți nebuni, gen Testamentul doctorului Cordelier al lui Jean Renoir, cartea ne poartă către un fel de apoteoză spirituală monstruoasă a acestui Zamfir: un om înhățat de propria activitate lucrativă, care ajunge să uite de sine și să se extindă până ce lumea sa se confundă cu universul întreg.
A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității
Desigur, cartea e mult mai terre-à-terre decât atât. Dar tot se bazează pe acest contrast șocant între conținutul filmelor și realitatea de afară, dar și între vigilența proverbială a aparatului represiv și posibilitatea neverosimilă ca o asemenea activitate să prospere în inima țării. După cum spun și autorii în proza lor un pic prea rapsodică, „VHS-ul devine monedă curentă și ‘a merge la video’ se manifestă ca o adevărată manie națională din partea unei populații covârșite de privațiuni materiale și disperate după un strop de divertisment în sufocantul cenușiu al cotidianului românesc.” Adevărul este că, în absența acestui „sufocant cenușiu”, povestea tinde să își piardă toată culoarea: nici nu e de mirare că ancheta propriu-zisă se încheie la Revoluție, deși practica lui Zamfir mai continuă câțiva ani. Dar ce rost mai are? Când totul devine legal, ba chiar încurajat, actul de transmitere al lui Zamfir cade în irelevanță.
E de amintit, în acest sens, documentarul realizat de Ilinca Călugăreanu, Chuck Norris vs Communism (2015), care investiga aceeași operațiune și se încheia emfatic cu bine-cunoscutele imagini din decembrie 1989, de parcă între activitatea lui Zamfir și a Irinei Margareta Nistor, traducătoarea sa încetățenită, și căderea ceaușeștilor s-ar fi putut stabili o legătură directă. Acel film e primul care a consolidat această mitologie a cinemaului american gustat în secret ca evadare mentală, ca salvare din comunism. „Toți sorbeam fiecare imagine, inclusiv genericul ăla de început”, zice acolo un intervievat. Iar altcineva, în urma unor imagini de film cu arte marțiale: „După ce se termina filmul, strada nu mai era o simplă stradă – era o provocare.” Necesar ca gest de recuperare al unor istorii mici, filmul se construiește ca operațiune de glorificare univocă a unui material – în general filme cu bătaie și explozii, de la Rambo la nebuneli cu Chuck Norris – care putut fi la fel de bine privit, dinspre Occidentul de origine, ca fantezie militaristo-testosteronată a regimului conservator reaganist, un fel de vis umed al Americii albe disperate să își reconfirme supremația mondială printr-un forcing pcultural deloc subtil. Dar această ambivalență interesantă – băieții ridicol de mușchiuloși care puteau servi simultan drept port-drapel al celor mai râncede ideologii și drept factor de emancipare și racordare cu Vestul, în funcție de cine vorbea – e anulată de film în detrimentul unui provincialism inevitabil, care trece sub tăcere toate tarele filmelor în chestiune.
Raționamentul devine străveziu atunci când filmul alătură propriile secvențe reconstituite în cheie strident-parodică – un fel de kitsch al blocurilor monstruoase de beton, un spațiu unde nu răsare niciodată soarele, holurile băltesc în lumină rece, iar câte o Dacie rămâne în colț de cadru pentru a consfinți imaginea acestui iad est-european – și culorile vivace ale acelor filme mângâiate de lumina din Beverly Hills, printre palmieri și decapotabile forțoase. Pornit la drum ca un film în slujba acelor istorii populare ale sufrageriilor anonime, Chuck Norris vs Communism se dezvăluie în toată neputința sa de vehicul ideologic complet lipsit de spirit critic.
Filmul mai are o hibă: prezintă ritualul vizionărilor exclusiv ca o sarabandă de poc-poc și bum-bum, de petarde care astăzi mai rulează pe televizor doar la ore târzii în noapte. Adevărul, consultând lista de filme traduse de Irina Nistor (prezentă în carte), e mai nuanțat. Deși predomină zdrobitor filmele hollywoodiene, ele par să cuprindă un areal mai variat de opțiuni, cam tot ce intră între Armă mortală și The Big Red One, masivul film de război al lui Samuel Fuller. La rândul ei, traducătoarea diminuează anvergura gestului de „curator” al lui Zamfir, susținând că „nu îi plăceau filmele intelectuale, cele mai cu pretenții. De pildă, nu accepta filmele lui Woody Allen, erau prea intelectuale. Și nu difuza filme cu gay. [...] Avea o ură neîmpăcată pe homosexuali.” O privire rapidă asupra listei dezminte însă – măcar la nivel de excepție care dovedește regula – această afirmație: găsim acolo atât un film precum Cruising, thrillerul cu tematică queer al lui William Friedkin, cât și, dublat în septembrie 1989, pe Annie Hall al lui Allen.
De unde și ideea că A fost ca-n filme se citește deopotrivă ca revelație și ca revizuire. Față de filmul consacrat în bună măsură Irinei Nistor – „the voice”, cum îi zice cineva –, cartea e despre omul din spatele vocii. „Se scapă de sub control ceva insignifiant – caseta video”, zice cineva în film, și-apoi ne lasă parcă să continuăm mulțumiți: „și totul se duce de râpă!” Nici pe departe, însă: la lectură, cea mai frapantă observație e tocmai faptul că, în mai puțin de zece ani cât separă filmul de carte, Tofan și Olaru au înlocuit acel triumfalism arborat de mai toții intervievații de atunci, care vedeau în videotecile clandestine un act subversiv sau o tiflă dată regimului in extremis, cu o stare ambientală de cinism și amărăciune. Ce rezultă din carte e că la baza inițiativei s-au aflat atitudini mult mai puțin respectabile decât setea de cultură sau gestul de revoltă (și nici măcar neglijența autorităților): dimpotrivă, acesta ar fi fost, de fapt, cel mai mare business secret al comunismului, făcut nu pe la spatele, ci chiar cu girul Securității, o activitate de pe urma căreia cu toții au înțeles că ieșeau mai câștigați.
Zamfir, așadar, părea că sapă regimul – când, de fapt, uns cu toate alifiile, nu făcea decât să canalizeze perspicace o furie populară, să ofere un eșapament derizoriu, îmbogățindu-se și îmbogățindu-și anturajele. Personajul – „ceva între gargui și satir”, cum susțin autorii, care nu se dau niciodată în lături de la astfel de evaluări – se arată nemulțumit de portretul rezultat în filmul Ilincăi Călugăreanu unde, jucat de Dan Chiorean, pare mai curând un funcționăraș abil și lipicios, nicidecum „prădătorul viclean și versat”, cu o „excepțională carieră infracțională” descris de Tofan și Olaru.
Retrasându-i parcursul de delincvent care urcă pe scara ierarhică în străfundurile nelegiuite ale comunismului, autorii descriu, mai general, palierul nevăzut al acelor ani. Față de filmul în cauză, demersul lor e o expresie profund dezabuzată – una care nici măcar în mituri utile, de tip „rezistența prin cultură”, nu mai poate crede. Zamfir, care a murit de Covid, pare să fi izbutit în a ține regimul în palmă. Apoi, când regula jocului s-a schimbat și a devenit mai ușoară, când toți au înțeles că îi pot călca pe urme, s-a retras. S-ar putea ca filmul să nu îi facă dreptate, dar acolo – cu referire la drumurile sale peste hotare, de unde se întorcea cu casete –, livrează cea mai frumoasă replică, un concentrat de înțelepciune poetică străluminată: „Îți trebuie curaj să te urci într-o Dacie și să pornești după filme într-o lume necunoscută.”
Fotografie principală realizată de Phúc Phạm și preluată de pe Pexels.
