Mileniala Kelly Lee Owens, producătoare de muzică electronică din Țara Galilor, își întoarce atenția și nostalgiile către trance. Alt producător de muzică electronică a visat numele și caracteristicile unui nou gen. O trupă nici prea hardcore, nici prea indie, are lucruri importante de zis pe scena post-punk. Un pasionat de muzică soul și funk trăiește, se îmbracă și cântă în acest sens. O casă de discuri londoneză a scos o compilație cu muzică din Indonezia, Thailanda, Malaezia și alte țări din Marea Chinei de Sud, din anii ’70 și ’80. Așadar, cinci albume pe care le recomand. În fiecare lună.
Albumul Dreamstate, de Kelly Lee Owens
În ultima vreme, se simte „în aer” o nostalgie pentru progressive & uplifting trance-ul nouăzecist ori al începutului de mileniu. Romy (ex-The xx) a sunat printre primele „alarma”, cu „Strong”, care are ecouri limpezi ale realizărilor euforice ale celor de la Above & Beyond, duoul Bicep au reciclat armoniile dense de bas și synth-urile melancolice ale unor Gabriel & Dresden, pe „Chroma 002 L.A.V.A.”, iar FKA twigs asfixiază 4 Strings, pe proaspătul „Eusexua”. De altfel, băieții de la Bicep (plus Tom Rowlands, de la The Chemical Brothers) au și colaborat la producția noului album al galezei, care nu-și ascunde intențiile pop (orice ar mai însemna asta): „There might be fans who are alienated, who’ve been there from the beginning, who think, «This is too pop, this is too whatever.» This is me and I’m unapologetic about it.” Într-adevăr, interpretările diafane, în cheie new wave, ale technoului de pe albumul de debut, apărut, hăt, în 2017, au fost înlocuite cu bucle melodioase sau vocalize solare, care mă trimit inocent către timbre serafice iconice din trecut, ca Justine Suissa sau Mavie Marcos. Uneori, Owens e chiar mai subtilă de atât, „Air” poate fi o variantă alternativă la „Stella” (sau, poate, chiar la „Acid Eiffel”), spre exemplu, ori „Dreamstate” un soi de James Holden acid-contemplativ. Orișicât, un voiaj sofisticat și tandru.
Compilația Disposable Heroes of Hit Em
Drew Daniel, jumătate din duoul Matmos, care, printre altele, a colaborat la producția albumelor Vespertine și Medúlla ale lui Bjork sau a folosit ca instrument un scut de protecție al poliției americane, zice că a visat, într-o noapte, că era la un rave și o fată i-a șoptit numele unui gen muzical, „hit em”, care are la bază compoziția în 5/4 bătăi și un bpm la 212 (fix!). A și scris un status pe Twitter despre treaba asta, care s-a viralizat rapid. Cei de la Suitably Bizarre, o casă de discuri proaspătă din Oregon, n-au stat prea mult pe gânduri și au provocat 16 producători de muzică more or less electronică să contribuie la o compilație care să respecte regula „noului gen”. A ieșit un mix pestriț de experimente care se pot racorda, bineînțeles, la genuri deja existente (scuze, domnule Drew Daniel), ca ambient, IDM, breakbeat și așa mai departe, și care îți vor aduce aminte de producțiile de început de mileniu ale unor Aaron Funk, aka Venetian Snares, sau ale duoului Plaid.
Albumul Guided Tour, de High Vis
Într-un interviu pentru platforma muzicală No Echo, Graham Sayle, vocalistul trupei londoneze, mărturisea recent că și-a luat inima în dinți, cum s-ar spune pe la noi, și a renunțat la job, să se dedice complet muzicii și turneelor. „You can’t take what isn’t there to give / To live and to try / I just wish you’d try to live”, aproape zbiară pe „Deserve It”, unul dintre cântecele cu nuanțe solide Britpop (deși, Sayle preferă să zică despre High Vis că e „o trupă punk, care nu arată punk”), iar backgroundul vulnerabil social, economic și sentimental al trupei transpiră pe toată durata discului. „Cross the line / Just to get by / Exhaust the fuel / We rinsed it dry / What is truth / When your mind’s a lie? ”, întreabă retoric, pe „Mind’s a Lie”, pe un ton irascibil și un aranjament synthpop ironic, care îți poate aminti de încordarea lui Jason Williamson de la Sleaford Mods. De fapt, dacă Sleaford Mods s-ar întâlni într-un pub din Manchester cu The Sisters of Mercy și The Verve, ar ieși ceva foarte aproape de acest Guided Tour, unul dintre cele mai potente (și sincere) albume post-punk ascultate în ultima vreme.
E ceva molipsitor în muzica recentă a americanului rupt parcă dintr-un film blaxploitation șaptezecist, care acum nu mai mult de zece ani exploda pe YouTube cu pastișe la epoca Motown („My transition was dishwasher one day, star the next”, mărturisea într-un interviu pentru The Guardian despre succesul spontan). Vremea a mai trecut, maturizarea a venit, iar Leon e primul album pe care îl iau oarecum în serios. Chiar dacă are și acel balast și melodramatism facil pe care l-am mai auzit în discografia sa (vezi „Ghetto Honeybee” sau „Peaceful Place”), Leon are câteva perle fie soul, fie R&B, pentru că Bridges revizitează și anii ’90, nu doar decadele de aur, dintre care amintesc delicata „Simplify” (care ar fi putut fi un hidden track pe oricare dintre albumele de la Sade), suava „That’s What I Love” (practic, ce-ar fi făcut Usher dacă ar fi ascultat un pic mai mult Earth, Wind & Fire), dar și un experiment country întâlnește gospel, pe „Can’t Have It All”. Și, cel mai important, această bijuterie de mai jos, „Laredo”, un cântec pop perfect (practic, când John Legend se va întâlni în Rai cu Marvin Gaye). Finer than a motherf***er, domnule Bridges.
Compilația Ayo Ke Disco: Boogie, Pop & Funk from the South China Sea (1974-88)
Londoneza cu origini malaeze Alice Whittington, aka Norsicaa, șefa casei de discuri Soundway, a strâns laolaltă zece cântece din propria colecție de discuri, care celebrează identitățile muzicale diverse apărute în anii ’70 și ’80, în noile țări independente situate în jurul Mării Chinei de Sud. Ayo Ke Disco, care înseamnă „Să mergem la discotecă” în indoneziană, e o hartă foarte diversă de genuri și artiști, de la prolificul Ahmadi Hassan, care are o discografie impresionantă și a cântat aproape orice, dar mai ales ritmuri hindu-arăbești, la Jun Regalado, supranumit cel mai înregistrat toboșar din Filipine. De la indonezienii Marini & The Steps, care au făcut, printre altele, un cover delicios la „Shake Your Booty”, la Pongsri Woranuch, așa-zisa regină a luk thung, aka muzica folclorică tailandeză. Vinilul poate fi achiziționat la pachet și cu o revistă, care, printre altele, încearcă să răspundă la cîteva întrebări interesante: cine a realizat primele discuri în Asia, cine a adus jazzul în regiune sau cum au reușit muzicienii să ocolească cenzura. Cotrobăială plăcută îți doresc.
Fotografie principală: Kelly Lee Owens, de Samuel Bradley.
