Ziua 39 - Joi, 23 aprilie
Azi e a 39a zi de carantină în Franța, confinement. Școlile, cafenelele, restaurantele, magazinele neesențiale, parcurile, grădinile rămân închise și măsuri stricte de restricționare a libertății de mișcare au fost implementate. De exemplu, dacă ieși din casă trebuie să ai la tine o adeverință de deplasare („attestation de déplacement dérogatoire”), iar în Paris, nu ai voie ieși din casă nici măcar pentru sport între 10am și 7pm. În acest moment, suntem pe locul 3 la număr de morți în Europa și numărul 4 în lume. După o creștere a numărului de morți de acum vreo săptămână, pare că lucrurile merg (îndrăznesc să spun?) spre mai bine?
Sunt din Anglia și locuiesc în Paris din septembrie, când m-am mutat pentru un masterat în urbanism. Locuiesc singură într-un apartament de 23m2 în arrondismentul 12, situat între Place de Nation, deseori ocupat de parizieni pentru proteste, și zona périphérique, care separă Parisul intra-muros de Parisul extra-muros, adică orașul de suburbii.
Ziua 40 - Vineri, 24 aprilie
40 de zile de carantină. 40. Oare putem vorbi de o alegorie biblică? Poate exagerez, dar putem spune că Iisus s-a distanțat social serios în deșert.
După încă o noapte de somn prost, încerc să-mi repornesc rutina de jogging (mult spus rutina). Mai sunt 15 minute până la ora limită 10am. Mă scol cu greu din pat și pornesc pe artera Cours de Vinennes. După câteva minute îmi dau seama că azi nu e ziua mea cea mai bună (oare când va fi?) și decid să-i trimit un mesaj video Rosei de ziua ei. Măcar diseară avem programat un Zoom Karaoke ca să sărbătorim prima zi de naștere din pandemie (cântecul meu: Cheerleader de la OMI, voință de a cânta - 0, sticle de vin pregătite - 1).
Urmează o serie de episoade de socializare, de la distanță bineînțeles. Fac voluntariat la o biserică din zona mea, unde distribuim mâncare oamenilor fără adăpost. Louis-Cristophe, un preot tânăr plin de zel, e responsabil cu organizarea: într-o oră reușim să pregătim pachetele cu mâncare, să le distribuim și să ne regrupăm. Mă îndrept spre casă cu o altă voluntară, cam de aceeași vârstă cu mine, studentă și ea. Vorbim despre facultate, despre măștile primite de la biserică - primele măști pentru ambele dintre noi - și faptul că nu suntem religioase. Mă opresc la supermarketul Casino, unde cumpăr o grămadă de lucruri de care nu am nevoie. Supermarketul e plin de oameni care bolborosesc singuri, în timp ce se plimbă printre rafturi. Un bărbat cu șorț de bucătărie vorbește despre cât de afectată e industria cărnii - „singurul sector care va continua să funcționeze…” Nu stau să ascult restul. Mă opresc la boulangerie pentru pâine. Te doare să porți Birks? Cum? Șlapii Birkenstock, îmi plac, dar mi-e frică să nu mă doară picioarele. Îi explic fetei de la patiserie cum e mai bine să-ți ei Birks cu două barete, nu una. Vorbim doar 2 minute, dar plec de acolo zâmbind larg cu o baghetă caldă în mână. Lucrurile vor reveni la normal.
Ziua 41 - Sâmbătă, 25 aprilie
Să te trezești mahmur și singur nu-i ideal. Să te trezești mahmur, singur și în carantină e și mai nasol. Noroc (și foarte puțin etic) că am fost binecuvântată cu un Făt Tinder, care deține un vehicul cu roți (bicicletă) și are voința de a traversa cei 8 km care ne despart. Avem foarte puține în comun și nu știu dacă în viața normală lucrurile ar funcționa între noi, dar acum, pare că are o soliditate care mă liniștește. Stă la fereastră, în boxeri, fumând și privind pe geam, în timp ce eu aranjez lucruri prin apartament. Conversația zboară de la ecologie la stilul fotbaliștilor englezi. În ciuda numeroaselor noastre diferențe, împărtășim o plăcere de a găti: examinează ierburile pe care le-am cumpărat săptămâna asta și îmi dă sugestii ce să fac cu ele. Înainte să plece, ne îmbrățișăm lung, fruntea mea pe umerii lui, respirând în pielea celuilalt. Senzația contactului fizic e ca un balsam binefăcător care mă învăluie și mă readuce în lumea reală. Parcă aș putea sta așa mereu.
Într-un fel e mai greu acum, în golul din apartament și din zi, după ce a fost aici cineva care să-l umple. În timp ce ultimele raze de soare luminează blocurile de vizavi, văd pe geam lume care se plimbă - grupuri de prieteni, un cuplu. Turiștii străzii mele, cite Debergue, așa cum îmi place să-i numesc. Parcă ne aflăm în afara timpului, remarcă unul dintre ei. Într-adevăr, strada mea e un fel de microcosm, unde du-te vino-ul zilnic e așa de captivant, încât e ușor să uiți ce se întâmplă în lumea mare.
Ziua 42 - Duminică, 26 aprilie
Ziua începe bine - predau o lecție de engleză pe Skype și urmăresc o lecție de dans latin pe Youtube. În mijlocul unei mișcări sexy de șolduri, văd pe geam 4 polițiști mascați. Locuiesc aproape de un parc și de un teren de baschet unde poți să te strecori ușor, așa că polițiștii trec des pe aici. E o zi fierbinte, înceată, iar fragmente de conversație se aud în ecou; se simte liniștea după-amiezii, plictiseala de a fi tot timpul acasă. Un vecin încearcă să învețe să cânte la bas, iar pereții vibrează profund. Mă plimb de sus în jos pe stradă, ascultând lumea de pe terenul de baschet jucându-se cu o minge, gândindu-mă la tot și la nimic, sperând să mă bronzez un pic.
Papa, uită-te la cer! Cerul! Un băiețel și tatăl lui în fața geamului meu. În casa noastră din Londra din Finsbury Park, aveam tot așa, o cameră la parter și petreceam fericită ore întregi uitându-mă pe geam la trecători. Lumina din apartament se retrage încet și, ca în fiecare zi, aștept de pe canapea să se întunece complet înainte să aprind lumina. Calmul nopții se instalează lent.
Ziua 43 - Luni, 27 aprilie
În ziua a 43-a, au început ploile. Bine, poate exagerez cu asocierile biblice, dar plouă incredibil de tare! Scot capul pe geam și văd bulele mari de apă care cad pe trotuarul pietruit ca niște bătăi de bici. Trag în piept mirosul copacilor, al ierbii și al ploii calde, aproape tropicale.
Dimineața a început bine, cu un jogging de 3 km - o plimbare, de fapt - care m-a purtat pe Rue des Pyrénées, Rue des Orteaux și apoi pe lângă Biserica Saint-Jean-Bosco. Mă opresc și mă uit la biserică, o clădire albă, enormă, strălucind în soarele de dimineață. Pare din alt peisaj, triumfând falnic deasupra unei străzi lăturalnice din arondismentul 20. Continui pe Rue de Charonne și accelerez în timp ce mă îndrept spre agitatul Place de la Nation prin bulevardul mărginit de copaci. Soarele e puternic și viața pare normală, în afară de oamenii care poartă măști și sunetul constant al ambulanțelor din fundal. Spre casă, mă oprește un polițist prietenos și îmi cere adeverința de deplasare și un act de identitate, noroc că le am la mine. Îmi urează Bonne Journee. Pe lângă strada mea, un om în blugi și cămașă face jogging cu o plantă în brațe - oare ăsta e joggingul à la française la care se referă englezii? În fața casei, un elicopter zboară deasupra mea și aud un vecin chinuindu-se să cânte la un fel de lăută. Sirena poliției se aude în fundal și elicopterul ne încercuiește. Începe să plouă din nou.
Ziua 44 - Marți, 28 aprilie
Aseară am vorbit cu Oana, Nick și Evan, după vreo 3 încercări nereușite pe diferite aplicații. Pătrate mici cu fețe care mă privesc prin ecran. E un moment pe care îl aștept mereu, dar apoi apartamentul pare și mai gol după ce sunetul vocilor lor fericite dispare. Vorbim curând, Hai să bem o bere vineri, Ciao, Vorbim mai târziu. Încă o noapte proastă de somn, întreruptă de vise ciudate despre vechi colegi de muncă, virus și chestionarea credinței în Dumnezeu (poate mi se trage de la voluntariatul la biserică...)
Distribuirea hranei merge bine - Bonjour Monsieur, vous allez bien?, Ça va, ça va - mai mult bărbați, vin cu rucsaci în spate și cu o privire resemnată. După ce distribuim pachetele cu mâncare (salată de pui, iaurt, pain au chocolat azi), privim un bărbat înconjurat de porumbei, cu mâna ușor ridicată pentru ca porumbeii să se poată așeza. Un voluntar își îndreaptă privirea speriat la preotul Louis Christophe, care ne spune că e bărbatul cu porumbei e Paul, un băiat bun, cu suflet de poet. Pigeon Paul vine spre noi și ne spune Vous êtes beaux...coo coo… ce que vous faites, c’est tellement beau! (coo coo). Sper să-l văd din nou pe Pigeon Paul.
După-masa e letargică - schimbarea de vreme a trezit în mine o tristețe obosită, de care nu reușesc să scap.
Ziua 45 - Miercuri, 29 aprilie 2020
Azi am băut din vinul din frigider pe care îl păstram pentru vineri. Ploaia a continuat și mă simt cu adevărat în carantină.
O zi și o seară pierdută. Într-adevăr, au fost câteva momente de fericire: o fetiță alergând cu câinele ei Enzo, o mamă cu un copil lovind o minge dintr-o parte în alta. Îl ascult pe vecinul meu povestind încontinuu cu pisica lui. E din Spania, un străin singur în carantină departe de casă, ca și mine.
Am făcut o excursie plictisitoare până la supermarket, sperând să gătesc fajitas diseară, dar cine vrea să mănânce fajitas singur? Seara trece greu, vorbesc totuși cu o prietenă din Londra și cu o elevă pe care am ajutat-o cu temele la engleză. Bonjour Madame Zoe, mi se adresează. De când sunt madame?! Ploaia continuă, dar măcar jurnalul mă ține ocupată.
Acum, în Paris
Pe 11 mai, Franța și-a încheiat oficial perioada de carantină strictă. Țara e împărțită în două, cu Paris și estul țării în zona roșie și restul țării în zona verde. Municipalitățile individuale decid ce se deschide și ce nu: de exemplu, în Bretagne, multe plaje au rămas închise, deși fac parte din zona verde, ceea ce înseamnă că ar putea fi deschise. Paris are încă multe reguli stricte: majoritatea parcurilor au rămas închise până recent, un număr limitat de școli s-a redeschis și e obligatoriu să porți mască când folosești transport public.
După 8 săptămâni de carantină, cred că mă așteptam la mai multe artificii - cel puțin ceva care să marcheze tranziția către libertate. Bineînțeles că asta nu s-a întâmplat, și nu ar fi putut să se întâmple. Oricum, plutește în aer o atmosferă mai lejeră, mai liberă. În ziua care a marcat sfârșitul perioadei Ramadan (Eid), voci, muzică și un vag miros de scorțișoară se prelingeau prin cartierul meu. Piețele sunt redeschise, parcul Bois de Vincennes e plin de oameni la picnic, și lumea nu mai bea vin singur(ă) acum că avem voie să ne vedem prietenii. Până și terasele au început să se redeschidă! Oamenii vin și pleacă pe strada mea, cité Debergue, vecinii strigă unii la alții - lucrurile par să se reîntoarcă la normal.
