Ieri a fost din nou acea Zi Națională. Cea a Culturii, cunoscută printre mulți dintre lucrătorii în domeniu drept Cenușăreasă. E a cincisprezecea ediție a acestei sărbători, suntem în anul Mihai Eminescu, au trecut 175 de ani de când poetul a venit pe lume. Între timp, angajații din muzee și biblioteci din toată țara vor ca măcar 1% din PIB să fie alocat domeniului și să muncească în condiții decente. Și-au cerut aceste drepturi și ieri, printr-o grevă japoneză în instituții culturale din toată țara.
Până una-alta, tot ieri, președintele Klaus Iohannis ne-a zis că ne aflăm într-un moment de răscruce. Președintele Comisiei pentru Cultură din Camera Deputaților, Mihail Neamțu, l-a numit pe Emin „un avocat al libertății”. Suntem salvați, pesemne. În biblioteci, copiii au recitat, la statui s-au depus jerbe, la Academia Română demnitarii și academicienii au spus vorbe frumoase despre cultură, iar prin alte locuri unii și-alții au încercat, cât de cât, să evite sforăielile patriotarde și discursurile despre genii.
Noi am fost pe la tot felul de astfel de evenimente sărbătorești, din Călimănești la Ipotești, de la Academia Română la o galerie independentă de artă, la teatru și la operetă. Ce-am găsit acolo la ceas aniversar puteți citi mai jos.
Plictisul cultural de la Academia Română
Am ajuns în curtea Academiei Române chiar cu câteva minute înainte să înceapă evenimentul „de excepție” dedicat Culturii Naționale. E soare, însă aerul rece de ianuarie aproape că mi-a înghețat degetele. Un paznic îmi face semn pe unde să intru și mă iau după oamenii îmbrăcați în haine de blană, costum și pălării. În sală e zgomot și lumea caută un loc pe care să se așeze. Ambasadori, un preot, fostul președinte Emil Constantinescu, un bărbat îmbrăcat în port popular și altul cu un fular cu steagul României la gât sunt printre primele persoane care-mi sar în ochi. De jur împrejurul sălii sunt așezate decorațiuni florale, aranjate parcă până la plictiseală, ce ajung să dea un aer ușor nostalgic și rupt din alte vremuri evenimentului.
La scurt timp după apare și Natalia Intotero, ministra Culturii, care e întâmpinată de mai multe persoane. „La mulți ani pentru ieri!”, „La mulți ani, doamna ministru!”, îi urează lumea. Aflu că ieri a fost ziua ei de naștere. Îl salută pe Emil Constantinescu, în timp ce acesta îi spune unui fotograf care îl imortalizează că „îmbătrânim…”.
Dintr-o dată se face liniște. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ia cuvântul. Aproape de finalul discursului s-a adresat și celor care îl critică pe marele poet sărbătorit astăzi. „În general sunt jalnici epigoni”.
În timpul în care se derulează discursurile, în sală sună telefoane, unii oameni închid ochii, două tinere își țin capul una pe cealaltă, aproape adormind, iar un ambasador vorbește la telefon. Natalia Intotero este invitată pe scenă, iar înainte de asta i se urează din nou „la mulți ani”.
Sala aplaudă.
Trage aer în piept și începe să citească discursul, urmărind cu degetul fiecare rând. „În această zi specială, vă invit să reflectăm asupra bogăției culturii românești”, conchide Intotero. Nu pot să nu mă gândesc că în timp ce suntem aici și asistăm la obsesia unora de a diferenția între „cultura înaltă și cultura de masă”, reprezentanți ai muzeelor protestează pentru subfinanțarea cronică a culturii și a condițiilor jalnice în care lucrează. Daniel David, ministrul Educației este singurul care menționează, cumva tangențial, ce se întâmplă și în plan politic în România, vorbind despre mișcările „împotriva științei și împotriva civilizației” care se nasc acum.
După ultimele discursuri, Ioan Aurel Pop le face semn cântăreților din corul Madrigal că pot să urce pe scenă. Eu o iau ușor către ieșire după cea de-a treia reprezentație. Înainte să ies, o femeie mă oprește și mă roagă să-i fac o poză între cei doi brazi gri din curte. „Să prinzi măreția lor”, îmi spune în timp ce-mi întinde telefonul. „Gata, am făcut poză, pot să plec!”, continuă zâmbind.
Pornesc spre casă și mă gândesc cum ăsta a fost cel mai onest moment din ultimele două ore. (Andra Mureșan, reporteră Scena9)
Aplauze pentru poezie
Din discursul de la începutul spectacolului Aplauze pentru poet… pe scenă rețin două lucruri: că a fost prezentată inițial ambasada României la Paris și că sponsorul principal este corporația globală de tutun și vaping JTI. E ok, mă gândesc, și poeții români fumau.
Ediția Aplauze pentru poet de Ziua Culturii Naționale (conceptul e prezent și online) i-a adus pe scena Teatrului Teatrelli (proiect finanțat de Primăria Municipiului București) pe Emilia Popescu și pe Mihai Mălaimare care au recitat poezii din Mihai Eminescu, George Topârceanu, Nichita Stănescu sau Emil Brumaru. Alături de actori, a fost și pianistul Cătălin Răducanu. Pe un ecran vor fi proiectate înregistrări cu alți actori, precum Ion Caramitru sau Victor Rebengiuc, care la rândul lor recită poezii.
Începe spectacolul. Cătălin Răducanu cântă minunat la pian. Apoi un video cu Ion Caramitru citând din manuscrisele lui Eminescu și vorbind despre La Steaua. Când Emilia Popescu recită la La Steaua și ajunge la versul Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă, devin nostalgică. Se mai duce din vrajă când urmează o poezie despre Maica Domnului și se rupe de tot când Mihai Mălaimare recită cu pauze adânci, teatrale, Lacul de Mihai Eminescu.
Așa va funcționa tot spectacolul. Vor fi momente în care mă voi bucura (la Zdreanță, cel cu ochii de faianță, la Somnoroase Păsărele), momente la care nu (Mihai Mălaimare schimonosindu-și vocea ironic, ca să sune ca o domnișoară, mă va urmări pe vecie) și momente care mă vor surprinde (mișcările scenice ale lui Ștefan Bănică Jr. interpretând o poezie de Radu Miron Paraschivescu, care a dus totul cumva într-o zonă de rap, dar într-un mod neașteptat de frumos pentru mine).
După o poezie despre luat boli cu transmitere sexulă de la o…. (pauză dramatică, pe care spectatorii o completează mintal cu cuvântul „curvă”) și o poezie despre cum toate femeile sunt puțin… (știți ce aveți de făcut) încep să-mi dau seama că asta e, în poezia română consacrată care se serbează de Ziua Culturii femeile pot fi doar curve, muze sau Maica Domnului. Din câte mi-am putut da seama nu a fost citită nicio poezie de o femeie (de altfel și pe site, singura poetă care apare este Nina Cassian). Dar mă îmbărbătez zicându-mi că până la urmă am venit la Aplauze pentru poet, nu pentru poetă.
Seara s-a terminat tot cu La Steaua, ceea ce mi s-a părut poetic. Am plecat gândindu-mă că, la fel ca lumina stelelor moarte, și poeziile supraviețuiesc mult după moartea poeților lor – și e ceva de sărbătorit în asta. (Oana Filip, reporteră Scena9)
Discuții (secrete) cu (alți) poeți la Botoșani
Se pare că n-avem încotro, festivismul și dragostea pentru valorile patriei pun stăpânire pe țărișoară an de an, pe 15 ianuarie. Dacă suntem norocoși, putem desprinde, din marea de evenimente populate de tot soiul de statui și statuete atotcunoscătoare (culmea, mereu aceleași), câteva evenimente mai mult decât reușite. Nu trezesc, slavă domnului, sentimente înalte și nu găzduiesc recitatori în costume naționale, ci sunt ceea ce-mi place să numesc evenimente de bun-simț, absolut binevenite, pretexte pentru poezie și pentru artă de valoare, în general.
Anul acesta am participat la câteva dintre evenimentele din cadrul „Zilelor Eminescu”, festival organizat de Memorialul Ipotești, în colaborare cu Primăria municipiului Botoșani, Consiliul Județean Botoșani și Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”. Spun câteva pentru că au fost multe evenimente care s-au suprapus, la care mi-ar fi plăcut să ajung, dar n-am putut. Încep prin a menționa inițiativa lăudabilă a organizatorilor de a colabora cu școlile din municipiu și din județ, prin dialoguri de o oră, maximum două, între scriitori și elevi. Dacă generația mea a fost încă multă vreme convinsă că scriitorii sunt ființe îndepărtate și de neatins, eventual oameni foarte bătrâni care se sprijină cu o mână în baston și cu cealaltă în mașina de scris, sper să fi fost ultima, din punctul acesta de vedere. Am văzut (și ascultat) elevi care au citit din textele scrise de ei, dar și elevi suficient de curioși încât să pună întrebare după întrebare, la Liceul „Dimitrie Negreanu” din Botoșani și la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Darabani pe 14, respectiv 15 ianuarie.
Tot pe 15 ianuarie s-a întâmplat ediția 309 a Institutului Blecher, unde au citit și discutat poetele Laura Francisca Pavel, Olga Ștefan și Ligia Keșișian, moderate de editorul și poetul Claudiu Komartin. Evenimentul a avut loc la Cafeneaua Artelor, un loc luminos și primitor cum n-am mai văzut zilele astea pe-aici. Dacă am un reproș de făcut, acela e că în public am văzut aceleași fețe cunoscute, aceiași scriitori și prieteni. Taberele se mențin pe poziții. Cei care se cred cei mai tari se mulțumesc la nesfârșit cu propriile poezioare emfatice, de ce s-asculte și altceva? Nimic nou sub soare,/ dar pînă cînd, oare? A urmat, în aceeași Cafenea a Artelor, o discuție între editorii și colaboratorii de la Casa de Editură „Max Blecher” (Ana Toma și Claudiu Komartin), editura Cartier (Lucia Țurcanu) și OMG Publishing (Alex Ciorogar), în care s-au atins puncte precum relația editor-autor, cu toate ale sale, cartea de poezie – o fi sau n-o fi obiect de lux sau, ca să preiau termenul propus de Ana Toma, pe care-l găsesc mult mai potrivit aici, collectable – sau despre șansele unor edituri mici de a realiza o susținere a poeziei prin mijloace alternative față de cum o fac editurile care dețin o mai mare putere economică. Întâlnirea a fost moderată, în prima parte, de Călin Teutișan, iar în cea de-a doua parte, de Claudiu Komartin.
În serile ce urmează, pe 16 și pe 17, mai exact, găsim în program două întâlniri marca Discuția Secretă. Pentru cei care-au deschis televizoarele mai tîrziu, Discuția Secretă (DS) este un festival de literatură care se desfășoară la Arad încă din 2014. Fiind singurul festival itinerant din România, câteva ediții au avut loc și la Cluj-Napoca, București sau Timișoara. Și pentru că anul acesta i-a venit Botoșaniului rândul, la Wenge, începând cu ora 20:00, în serile cu pricina, vor citi Vlad Alui Gheorghe, Șerban Axinte, Ștefan Baghiu, Iustin Butnariuc, Rita Chirian, Vlad Constantinescu, Andrew Davidson-Novosivschei, Emilian Galaicu-Păun, Kata Győrfi, Claudiu Komartin, V. Leac, Márton Evelin, Cosmina Moroșan, Oana Paler, Dan Sociu, Szántai János și subsemnata. N-am auzit despre vreo ediție DS care să nu fi fost spectaculoasă; sunt convinsă, prin urmare, că nici asta nu va fi mai prejos. (Sorina Rîndașu, poetă)
Scuze, fetelor
„Săru’mâna, la mulți ani, să trăiți!”, zice un bărbat în timp ce se așază pe unul din scaunele verzi ale Casei de Cultură din Călimănești. Era să întârzie. E plină sala. Pe ultimele două rânduri sunt doar adolescenți. Seara culturii naționale începe cu multe cuvinte înălțătoare despre Mihai Eminescu și despre artiștii pe care-i vom vedea pe scenă, actrița Lamia Beligan și muzicianul Tudor Niculescu Mizil. Rugămintea unuia dintre organizatori este să ascultăm fără să aplaudăm și fără telefoane. Prima rugăminte nu se aude. Începe: chitară, Eminescu. Aplauze. Chitară, voci de adolescente șușotind, Lucian Blaga. Aplauze. Chitară, aplauze. „Nu aplaudați!”, zice mâniat unul din spectatorii care au înțeles că performance-ul era gândit ca un tot neîntrerupt. Nu e luat în seamă. Nichita Stănescu, voci de adolescente mai clare, aplauze, chitară, Ana Blandiana, aplauze – acum aplaudă și domnul care ceruse liniște, semn că a cedat presiunii de grup. Nina Cassian, chitară, adolescente.
Mă întorc spre ele, le rog să tacă și regret instant – acum îmi suflă-n ceafă miștocăreală adolescentină și mă simt bătrână. Eminescu, aplauze, chitară, aplauze, gata. Ce mi-a trebuit să atenționez niște puștoaice, când eram aici să observ seara asta, așa cum e ea? Halal muscă pe perete; sau era frustrarea care m-a întors, pentru că n-am mai fost la un spectacol în orașul în care m-am făcut mare? De Călimănești se bucură mai ales turiștii veniți la băi termale. Cei care stau aici tot anul ajung rar sau deloc la piscinele aburinde, iar restul activităților organizate pentru ei pentru ei sunt rare. Nu mai e cinematograf, bowlingul s-a închis demult, concerte sunt doar în august, cu muzică populară - cu ocazia Cântecelor Oltului, un festival vechi de 56 de ani la care se alege și Frumoasa Oltului.
Ce se mai întâmplă uneori sunt spectacole de teatru, tot aici, în Casa de Cultură numită după un localnic faimos, actorul Florin Zamfirescu, care de curând a dat de înțeles că ar candida la președinție în locul lui Călin Georgescu, pe care îl admiră. Tot după faimosul călimăneștean au fost numite Teatrul de Vară (o scenă așezată în parcul central), dar și taberele de teatru care se întâmplă vara. Însă pentru tinerii care locuiesc aici, oferta culturală e mult mai săracă decât o laudă autoritățile.
Îmi cer scuze, fetelor; și eu aș fi șușotit cu prietenele la un spectacol cu poezii pe care le știm de la orele de română. Curiozitatea de-a face altceva aici decât plimbări pe Olt, precum și rușinea de-a abandona spectacolul pentru care v-am șâșâit, m-au ținut în scaun. Însă când m-am ridicat, împreună cu cei care aplaudau, am simțit că nu a fost timp pierdut – am fost la un eveniment care ne poate aduce sentimentul de comunitate. Erau acolo mai mulți profesori – unii pensionați, bibliotecara, prieteni vechi pe care i-am mai văzut doar la distracție, pe stradă și la biserică, copii cu părinți care s-au bucurat că au unde să iasă din casă pentru o seară.
Veșnica pomenire a culturii la Râmnicu Vâlcea
Pe lângă castanii sub care fumează liceenii de la Colegiul Național Mircea cel Bătrân adesea am trecut. Aici am fost și eu elevă 12 ani. Cobor nostalgică din plimbarea de aducere aminte, cu castanii pe dreapta și Episcopia Râmnicului pe stânga, unde începe slujba de pomenire a poetului național Mihail Eminescu. E călduț în biserică. Mă așez în stânga, pe partea femeilor, cu teamă să nu fiu mustrată dacă fac altfel. Apare o gașcă mare de băieți cu ghiozdane și se pun tot pe stânga; îmi dau curaj să umblu de colo-colo să mai fac câte o poză. La pomenire, ca la pomenire. Cântă frumos vocea feminină pe care n-o pot identifica, la fel și preotul. Când se ajunge la partea cu „Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”, mă întristez și mă gândesc că e frumos să credem că cei morți sunt mult mai bine acum – desigur, ne ajută pe noi, viii, să suferim mai puțin după ei.
Înainte să ieșim în afara Episcopiei, unde se află un bust al poetului, preotul citește câteva cuvinte (adică multe) de la Arhiepiscopul Varsanufie – printre ele, despre cum „Eminescu a arătat că Biserica a fost maica spirituală a neamului românesc” și că „suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise” – ceea ce cred că umflă niște piepturi smerite. Între cuvintele Arhiepiscopului se regăsesc și mesaje politice împodobite cu iubirea lui Eminescu de neamul nostru pur: „În 1885, Mihail Eminescu a afirmat cu tărie misiunea Bisericii în educarea morală și culturală a poporului român, precum și în lucrarea acesteia pentru realizarea și păstrarea purității de limbă și de neam [...] Este o operă într-adevăr națională aceasta, care va face gloria celor ce o vor fi întreprins-o, dacă va ieși bine, dar și stigmatizarea lor dacă vor păși cu ușurință la o lucrare pe cât de măreață și sfântă, pe atât de gingașă”.
Afară, lângă bustul lui Eminescu și un șantier din care se ridică încă o clădire bisericească, se mai ține o mică veșnică pomenire, apoi suntem invitați în Centrul Cultural al Episcopiei, unde actrița Magda Catone a pregătit „un spectacol în premieră mondială”: Nepotul meu se crede Eminescu. În rolul principal, Rareș, copilul minune de 9 ani care a câștigat Românii au talent în 2023 pentru cum recită. Rolul din spectacolul regizat de Magda Catone – în care Rareș și-a păstrat prenumele real – e croit după pasiunea lui pentru recitat. E vorba despre un băiețel care e adus la psihiatru de unchiul lui, îngrijorat că Rareș se crede Eminescu. Unchiul zice că părinții sunt plecați la muncă în Italia și-n Germania, iar psihiatrul comentează cu aroganța celor care-i învinovățesc pe cei care își lasă copiii în urmă.
Spectacolul începe cu o demonstrație pentru psihiatru, adică recitarea tuturor strofelor din Luceafărul, în timp ce copilul se plimbă printre oameni vrăjiți de interpretarea și memoria lui. Pe fundal se aude o chitară. Urmează câteva replici (între care se strecoară informația falsă că nu se mai predă Eminescu în școli) și multe alte poezii ale poetului, iar concluzia spectacolului e că versurile îl cunosc pe Rareș la fel cum îi cunosc pe toți din sală, care au recitat cu el Rugăciune. La sfârșit, Rareș e solicitat pentru zeci de fotografii, selfie-uri și primește o bomboană de ciocolată de la o admiratoare în etate. Plec de la eveniment cu senzația că e 1 decembrie și cu gândul ăsta: cum va fi pentru Rareș să crească între oameni care-l văd ca pe un copil magic al poporului? Îmi apare în minte fața lui Călin Georgescu, pe care o alung cu un „Doamne ferește!”. (Oana Moisil, jurnalistă freelance)
Am fost la Operetă și mi-a plăcut
E ger când ajung în fața Teatrului de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Mutat din aripa încântător de socialist-modernistă a Teatrului Național într-un cub de sticlă și oțel din Centrul Civic și impersonal, clădirea teatrului îmi dă vibes mai apropiate de infamul restaurant Golden Blitz decât de eleganța (mic) burgheză tip Mitteleuropa a genului muzical operetă. Literele „an” din „Ion Dacian” sunt moarte. Deasupra ușii, pe un mini-ecran LED ca cele de la intrările la amanet, curge mesajul: „Sala se deschide cu o oră înaintea spectacolelor”.
Am venit la România în sărbătoare – un spectacol dedicat Zilei Culturii Naționale. Am dat un pic peste 50 de lei pe bilet. Afișul tricolor, doldora de fonturi, e direct de pe grupul graphic design is my passion. Descrierea spectacolului mă anunță că „soliștii Teatrului Național de Operetă și Musical Ion Dacian” (Cine sunt? Cum îi cheamă? Nu ni se comunică.) „vor da viață unor arii inconfundabile,” (Care? Din ce spectacole? Nici asta nu merităm.) „oferindu-vă o seară de neuitat, în care tradiția și emoția se contopesc armonios. Vă invităm să celebrăm împreună bogăția culturală a României, într-un spectacol ce surprinde esența identității noastre artistice.”
Simt că voi regreta puternic această seară.
La interior, însă, în lounge-ul teatrului, încep să mă îmbunez. Sunt întâmpinată de două tinere în rochii roșii de seară, care mă îndrumă amabil către loc, bar și garderobă. Mă așez la o masă cu trei necunoscuți, un cuplu și o tânără, acompaniată de o mini-sticlă de vin roșu, ca cele pe care le poți consuma în aeroporturi (25 de lei, decent). În jur sunt familii, grupuri de prietene pensionare, cupluri de vârsta a doua — totul în decor de catifea roșie, candelabre sclipitoare și un somptuos pian de concert Bösendorfer.
Atmosfera asta (mic) burgheză, oferită de o instituție culturală a statului, pentru o seară de entertainment dedicată cu precădere celor trecuți de primele tinereți, are ceva eminamente liniștitor.
Începe spectacolul — și nici pe parcursul lui nu vom afla numele interpreților sau titlurile ariilor. Bine, bănuiesc că majoritatea publicului e formată din de-ai casei, judecând după „bravo”-uri și aplauzele de la fiecare intrare în scenă.
Conținutul spectacolului e, pe de-o parte, exact cum te-ai aștepta. Ținute clasice, pe alocuri ușor demodate, pantaloni cu vipușcă, fracuri, rochii de seară din paiete, machiaj intens de scenă. Femeile cântă exclusiv despre iubire, suferință din iubire, cătănie și iubire, dor din iubire etc.. Soliștii bărbați mai scapă la câte-un cântec despre dorul de țară sau răscruci de drumuri prin viață. Două momente rămân cu mine: unul comic, în care un solist joacă (bine) rolul unui rus bețiv, păcălit de un turc să-și înșele nevasta cu o cadână, doar pentru a sfârși pedepsit de respectiva nevastă. Și un altul de forță, în care o soprană e acompaniată de un cor de bărbați — povestea e că ea, o regină, îi poate domina, seduce și conduce oricând pe toți. Nu chiar feminism, dar e ceva empowering acolo. Și îndeajuns de mult camp încât să mă simt entertained pe bune.
Nu sunt de specialitate, deci n-o să mă lansez în cât e de vetust genul operetei, inventat în secolul XIX pentru a face trecerea între „cultura înaltă” (opera) și „cultura de mase” (musicalul și muzica ușoară). O să zic, însă, că m-am simțit bine. Am admirat gama vocală pe care o stăpâneau cu-atâta siguranță solistele și soliștii, indiferent de vârstă. Am simțit cum partiturile lor, colorate profund nostalgic, umplu spațiul ăla anume pentru un public fidel, dedicat genului, care poate nu are multe alte locuri în care să simtă că poate relaționa direct și nemediat cu o formă de artă familiară, „de pe vremea lor”.
Și niciun cuvânt sforăitor n-a fost cântat pe acea scenă — deși România, cu variile ei avataruri bine-știute, a fost cât se poate de prezentă. Copilăria, mama, războiul, „Crai Nou”, dorul, satul etc. Și ce-i în neregulă cu asta?
La final am aplaudat sincer. După spectacol, în culisele care împărțeau spațiul cu barul, câțiva spectatori au venit să strângă mâna soliștilor, să îmbrățișeze solistele. Cineva le-a urat „la mulți ani de Ziua Culturii Naționale!” Artistele și artiștii zâmbeau, păreau fericiți cu spectacolul din seara aia. M-am bucurat și eu pentru ei.
Păcat că instituția la care lucrează n-a vrut să-mi spună și cum îi cheamă. Ar fi meritat. (Ioana Pelehatăi, Scena9)
Poetul nepereche m-a dus cu zăhărelul
„Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi: otravă.” Tocmai am intrat în spațiul A5 din Piața Amzei, unde Suzana Dan (aka Veronica Micle), Cenaclul Visceral și un colectiv de artiști bucureșteni au pus la cale Noaptea Albă a lui Eminescu, iar Mihail Lucian Florescu citește cu o voce gravă și ritm sacadat din Chestiunea evreiască, semnată de poetul nepereche. „Prigoniţi n-au fost la noi evreii niciodată. Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei”, mai spunea Luceafărul poeziei românești în consemnările sale gazetărești, ca două-trei pagini mai târziu să afirme că „evreul nu merită drepturi nicăieri în Europa, pentru că nu muncește”.
„A fost cel mai bun rant pe Facebook al lui Eminescu”, spune cineva din sală la finalul lecturii. În locul lui Lucian, pe scaun, e acum o lumânare. „A fost terapeutic, am ascultat fascism cât timp făceam așa cu cuțitașul”, zice Alexandra, care tocmai s-a ridicat de la masa unde are loc un mic atelier de linogravură. Participanții își cioplesc cuvintele din strofa „Cobori în jos, luceafăr blând”, iar Silviu le aranjează în ordinea preferințelor lor și imprimă micropoeziile pe hârtii: „Cobori blând alunecând în viața-mi”. În capătul celălalt al mesei, Octav imprimă pe tote bag-uri, prin serigrafie, un desen de Paul, cu bancnota de „CINSUTE” de lei, emisă de „BĂCĂNIA NAȚONA ROMÎNIEI” și un emo-Eminescu. Tot aici, câteva fete încearcă să reproducă semnătura geniului pustiu. „Gata, i-o pot falsifica!”, spune una dintre ele.
De la televizorul din dreapta încăperii, Gheorghe Funar ne explică cum Albert Einstein a furat teoria relativității de la Mihai Eminescu. După el urmează câteva secunde din Dragonu pe bloc cu Amenințarea Maimuței, apoi maneaua lui Raihold Mitroi, Nu mi-e frică de bau-bau, care are și câteva versuri din Somnoroase păsărele. Responsabilă pentru mixul de prăjeală din calupurile de la TV e Beatrice Șerban.
Pe peretele opus e un ecran unde versiunea Infinity AI a poetului național spune iar și iar același banc cu un ardelean. De ore întregi, același banc de 12 secunde, fără oprire. Știți episodul din Laboratorul lui Dexter în care adoarme pe înregistrarea stricată cu lecția de franceză și se trezește dimineața fără să mai poată rosti nimic în afară de „omelette du fromage”? Simt că mâine voi ști să zic doar „Un ardelean merge la doctor…”.
„Vrei să cenzurezi niște poezie?”, îi spune Paul unui tovarăș și îi dă un marker. Pe peretele din spate sunt câteva texte eminesciene din care deja au dispărut mai multe cuvinte. La final, după ce a fost operată de mai multe bisturii cu tuș negru, opera astrului renaște: „De ce pana mea nu dorm, dacă am cuvinte? De ce nu scriu, oare, azi, când sunt o beșică de nimic.”
Tresar când îi aud vocea lui Călin Georgescu dintr-o boxă: „Pentru că lumina ma cheamă. Lumina și Cristela să o dau cu alifie pe bătături.” Nu apuc să-mi revin din șoc, că Paul Simula ia megafonul și recită varianta în română a unei traduceri în polonă a Luceafărului care e so bad it’s good:
Sclipea ca steaua printre nori
regească singură copilă –
și lumii ca model ’i’era:
Maica Sfântului Fiuleț.
Și iat’acum din domnești odăi
grăbește voinicește pasul,
ca din turn – la cereștile prispe
să salute steaua amurgului.
Apare și fotograful Mircea Topoleanu, cu o sacoșă Mega Image cu fața lui Eminescu, care e lipită pe peretele acoperit cu stenciluri cu aceeași față inconfundabilă. Tot aici e și o bancnotă de 500 de lei, pe care fața lui Eminovici exclamă „100 de euro!”, artwork făcut de Miloš Jovanović. Și, ca să fie prăjeala completă, urmează un moment muzical de Mitoș Micleușanu și Marinela Butică: „Multă votcă și țigări, ne-am bătut alaltăieri, tu mi-ai spus că nu mai poți, ne cunoșteau vecinii toți / Adesea mă țineam de plopi, tu te făceai că plouă, eu pe sub garduri și prin gropi, tu în mașină nouă.”
După o oră de lectură antisemită și alte câteva ore de bancul cu ardeleanul, simt că mi-a murit creierul, așa că mă duc să bag niște colivă făcută de Suzana. Ridic capacul și din tavă mă privește nemuritor și rece, cu ochi de zahăr pudră, omul deplin al culturii române. Nici aici nu scap de el, la naiba! Încerc să-i ocolesc silueta cu lingura, să nu-i știrbesc imaginea, și îmi pun o porție generoasă în păhărelul regulamentar de plastic. Niciodată fascismul nu a fost atât de delicios. (Ioan Stoleru, reporter Scena9)
Fotografie principală de Ioan Stoleru
