Al doilea episod din jurnalul de lucru al traducătoarei Iulia Gorzo se oprește asupra a două dintre romanele lui Paul Auster, scriitor și regizor american prolific și mult-premiat, care a debutat în 1982 cu un volum autobiografic intitulat The Invention of Solitude.
_________________________
Dragă jurnalule,
de data asta am pentru tine două cuvinte: Paul Auster. Sper că ești suficient de impresionat. Cel puțin la fel de impresionat cum am fost eu prima oară când mi s-a propus să traduc unul dintre romanele lui. Pe Auster îl știi, desigur, joacă în ligă foarte mare, dacă-mi permiți această metaforă, că tot avem de-a face cu un scriitor pasionat de baseball (amintește-mi să-ți povestesc cu altă ocazie cum transpiră traducătorul dintr-o țară unde baseballul nu e chiar sportul național când dă piept cu pagini întregi dedicate acestei misterioase îndeletniciri omenești).
Nu știu cum vei reacționa tu acum la vestea că mi s-a propus să traduc ceva de ilustrul autor al Trilogiei New Yorkului, dar pot să-ți mărturisesc cum am reacționat eu atunci: vitejește. Mai precis, am fugit cât mă țineau picioarele. Nu râde, eram prea intimidată. Judecă și tu: cartea era 4321. Paginile erau multe, spre 900. Marele Roman American, ce mai.
Fraza era spectaculoasă, întinsă uneori chiar și pe câte o pagină, capabilă să te poarte lin prin capitole de istorie mare, împletită cu destinele mărunte ale personajelor, totul asezonat cu faze tari de baseball, cum ziceam, și cu emoție pură, dar mai răruţ cu răsfățuri inutile ca punctul. Punctul, am învățat eu cu acea ocazie, e pentru ageamii. Ei bine, cum nu am chiar condiția fizică a unei legende a baseballului, am fugit degeaba. Cartea m-a ajuns din urmă, m-a placat scurt și iată-mă savurând pentru prima oară din postura de traducătoare fantastica frază austeriană:
„O, preaiubita mea Amy, extraordinara mea Amy cu păr rebel și ochi strălucitori, iubita mea dragă din o mie de nopți de goliciune transcendentală, fata mea genială care a făcut atâtea lucruri minunate gurii și corpului meu cu gura și corpul ei, singura fată care s-a culcat vreodată cu mine, singura fată cu care am vrut vreodată să mă culc, nu numai c-o să-mi fie dor de corpul tău în fiecare zi, cât oi trăi, dar o să-mi fie dor mai ales de acele părți din corpul tău care-s numai ale mele, care-s ale ochilor mei și ale mâinilor mele și pe care nici măcar tu nu le știi, părțile din tine pe care tu nu le-ai văzut niciodată, părțile din spate invizibile pentru tine, așa cum sunt și ale mele pentru mine, așa cum sunt pentru toată lumea care are un corp, începând cu fundul, desigur, fundul tău rotund și apetisant, și cu partea din spate a picioarelor, cu micile pete maronii pe care le ador de atâta vreme, și cutele întipărite în piele chiar în spatele genunchilor, acolo unde se îndoaie picioarele, atâta am admirat frumusețea acelor două linii și jumătatea ascunsă a gâtului tău și cum ți se conturează șira spinării când te apleci și ce frumos ți se arcuiește spatele, toate astea au fost ale mele și numai ale mele atâția ani, și mai ales omoplații tăi, Amy dragă, omoplații tăi ieșiți în afară, care mi-au amintit întotdeauna de aripile unei lebede sau de aripile care-i cresc pe spate fetei de pe sticla cu apă minerală White Rock, care a fost prima mea iubire.”
Îți închipui deci, dragă jurnalule, ce bucurie pe mine când zeii ocrotitori ai traducătorilor nătăfleți care refuză capodopere mi-au mai surâs o dată, trimițându-mi încă un roman de Paul Auster: Noaptea oracolului. Scurt și – să mă ierți de vorbă mare – magic, romanul ăsta despre scrisul de romane s-a cocoțat cu tupeu în topul traducerilor mele preferate, de unde cu greu se va da dus.
Mă tem, prietene jurnal, că va trebui să-l citești și tu, pentru că-mi va fi imposibil să-ți rezum toate ițele și ițişoarele sale. O să-ţi spun doar că e povestea romancierului Sidney Orr care, aflat într-o criză existențială, dublată de un blocaj al scriitorului ca la carte, intră într-o papetărie de cartier newyorkez unde găsește un caiet providențial cu copertă albastră. Un caiet de-a dreptul vrăjit, se pare, pentru că imediat ce Sidney începe să scrie în el, cuvintele îi vin „iute, lin, fără cine știe ce efort”. Așa începe o țesătură narativă miraculoasă pentru că pare infinit de adâncă și totuși limpede, straturi de povești care dau impresia că pot continua la nesfârșit fără să se încurce, printre care povestea lui Sidney și a soției lui, Grace, spusă pe jumătate în notele de subsol, povestea pe care o scrie Sidney în caietul albastru, povestea care inspiră povestea pe care o scrie Sidney în caietul albastru (un episod din deliciosul roman Șoimul maltez al lui Dashiell Hammett), un scenariu după Mașina timpului de H.G. Wells început și neterminat... și tot așa, ai prins ideea.
Dragă jurnalule, știi că fac – făceam – parte din categoria enervantă a oamenilor care împart lucrurile în categorii. Până la romanul ăsta de Auster, pentru mine existau două categorii de traduceri: traducerile maraton și traducerile sprint. Ei bine, Noaptea oracolului m-a lecuit de asemenea categorisiri, pentru că a fost un maraton-sprint, adică m-am simțit ca și cum aș fi tradus din nou 900 de pagini austeriene, condensate însă în doar 200 și ceva. Perfecte.
Jurnalul recomandă deci cu toată gura acest roman-matrioșcă proaspăt apărut în colecția Anansi de la Pandora M, în care hazardul pune în mişcare eşafodajul de poveşti pe care ne-am obişnuit să-l numim realitate.
