Yannick, noua vinietă minimalistă a prolificului Quentin Dupieux, e o reducere la nu-chiar-atât-de-absurd a contractului social pe care ne-am clădit viețile.
Ce se întâmplă când cineva din sală, la teatru, strică regula jocului? Când se ridică în timpul spectacolului și, întrerupând tiradele actorilor, începe să-și spună părerea? Pariul lui Dupieux din Yannick e, așa cum ne-a tot obișnuit, deopotrivă tâmp și genial, o evidență pe care, de bună seamă, nimeni altcineva nu s-a gândit să o ecranizeze. Dupieux, cineast în vrie, face filme cu atât mai „ușoare” – un fel de serie Z făcută cu bani puțini și idei simple – cu cât, în esență, ele nu trebuie decât să traducă vizual un gând năstrușnic – și doar unul. O muscă gigantică și blândă prin care examinează dorința oamenilor de faimă rapidă (Mandibules); o geacă de piele întoarsă care îi permite să atace nebunia consumeristă în care ne scăldăm (Le Daim); un portal temporal ascuns în pivnița casei care îl conduce la panseuri filosofice despre teama de îmbătrânire (Incroyable mais vrai). Și tot așa.
Yannick e filmul cel mai lipsit de artificiu al lui Dupieux. Într-un fel, e și cel mai ambițios: o satiră curioasă de tot ce prinde, care implică nu doar regulile deturnate ale unui gen cinematografic sau diverse culoare metafizice ale umanității, ca până acum, ci chiar societatea întreagă, privită dinspre fundamentele sale istorice. Dupieux l-a ales pe Raphaël Quenard pe postul agentului perturbator, cel care, amestecându-se oarecum inocent în schema ancestrală a unui biet spectacol bulevardier, amenință să dea peste cap întreaga ordine mondială. Nici nu e de mirare că, începută stângaci și lipsită de convingere, chestia se umflă și se tot umflă, culminând, inevitabil, cu pătrunderea în scenă a unui regiment de mascați. Abia aici teatrul pare să își regăsească ceva din menirea de odinioară, un fel entertainment ultim, de exorcizare pe bune a demonilor din societate.
Remarcat acum doi ani în debutul Chien de la casse al lui Jean-Baptiste Durand, unde juca un smartass de provincie care, pentru că avusese șansa să citească două cărți și să înțeleagă un pic cum merge lumea, putea să abuzeze emoțional de toți cei din jur, Quenard funcționează în rolul de față aproape previzibil de bine. Dupieux trebuie că a văzut în el rara ușurință cu care amestecă miștourile, aroganța, pisălogeala și un dram de vulnerabilitate – ceva ce îi transformă discursurile excesiv de articulate în mostre de adevăr al condiției sale, stricate de o ridicolă pedanterie. Greu de găsit om simultan mai antipatic și mai autentic, o incarnare pe muchie a aspirațiilor claselor de jos, ceva care, în ochii burghezilor cultivați, apare blocată între cringe absolut (clovneria inerentă sălbaticului care se vrea cool) și deplină legitimitate (curajul de a sfida ierarhiile sociale strâmbe), în funcție de cine vorbește
Personajul lui Quenard e un paznic de parcare – cu alte cuvinte, e din afara „publicului-țintă” al spectacolelor de teatru. E dintre cei pe care cultura îi ia prea rar în seamă și pentru care actul artistic e în continuare un exotism. Ca atare, regulile de bună-cuviință – actorul care, de bine, de rău, e obligat să joace; publicul care trebuie să tacă – îi apar, dacă nu complet străine, atunci măcar ciudate, mai apropiate de un act de supunere voluntară decât de o strictă necesitate. Dupieux pleacă de la premisa că, dacă privim mai atent, toată societatea noastră e bazată pe astfel de convenții de tip „perdea de fum”. Dar pot fi ele aruncate cu totul la coș? Ce mai înseamnă teatrul, când oricine poate întrerupe reprezentația după bunul plac? Ce mai înseamnă o societate în care oricine are nu doar un vot, ci și o voce?
Sunt întrebări vitale, nu doar teoretice, pe care filmul nu le poate rezolva de unul singur. Pe de altă parte, sunt niște întrebări cam mari. Niște întrebări pe care cineastul le înșfacă din zbor și le prelucrează sumar într-o pildă plină de găuri, care e sigur că va satisface pe toată lumea. Câștigător, aici, nu e colectivul de actori a cărui prestație este întreruptă (un moment frumos îl surprinde pe Pio Marmai, protagonistul piesei, aplicându-i lui Yannick o corecție sadică, semn al urei pe care o cuibărise în suflet), dar nu e nici măcar Yannick, pe care cineastul îl figurează mai înapoiat decât e cazul (greu de crezut că un asemenea băiat carismatic nu a văzut în viața lui document Word). Câștigător este chiar Dupieux, cel care – profitând de pe urma caracterului generic și abstract al problemei – are luxul să schimbe tabăra în voie, aliindu-se ba cu dominații, ba cu cei care, de pe scenă, își impun voința, fie ea și greșită (filmul se râde en passant și de calitatea îndoielnică a acelei comedii de moravuri stopate de Yannick). E de găsit în acest impas al filmului ceva mai dubios decât o simplă redare a complexității situației: acel „minimum de mijloace pentru maximum de efecte” sfârșește prin a îneca, de fapt, însăși necesitatea punctului de vedere, înlocuind-o oportunist cu un inventar al subiectelor fierbinți ale zilei. În ultimă instanță, Yannick riscă să fie doar o altă pildă seducătoare și imprecisă – deci fatalmente „vizionară” – despre societatea contemporană.
Yannick este disponibil online, pe MUBI.
