În aprilie se împlinesc 455 de ani de la nașterea lui William Shakespeare (data exactă nu se cunoaște). Am profitat de prilej pentru a trece în revistă prezența scriitorului în librăriile românești, dar și în teoriile conspiraționiste contemporane.
Teorii ale conspirației
Care este legătura dintre Shakespeare și o insulă canadiană pe care legendele spun că s-ar afla o comoară?
The Curse of Oak Island, serialul nonficțional de pe postul tv History, a ajuns la sezonul 6. Pe scurt, e vorba de doi frați care au investit până acum milioane de dolari pentru a face săpături pe insulă în căutarea unei comori legendare. În ce ar consta aceasta nu se știe prea bine. De-a lungul serialului au fost prezentate mai multe teorii, începând cu comorile templierilor și sfârșind cu galbenii piratului Kidd (recitiți Cărăbușul de aur al lui Edgar Allan Poe pentru a vedea ce este cu el). Dar într-una dintre teoriile recurente este prezent chiar Shakespeare. Randall Sullivan, autorul cărții The Curse of Oak Island: The Story of the World’s Longest Treasure Hunt, spunea într-un interviu televizat difuzat în cadrul serialului că pe insulă se ascunde ceva mult prea prețios pentru a fi vorba de o simplă comoară, o comoară derizorie compusă din aur sau alte asemenea fleacuri materiale. Potrivit lui Sullivan, ar fi vorba de manuscrisele originale lui Shakespeare, compuse nu de Shakespeare, ci de Francis Bacon, adevăratul autor al pieselor și sonetelor.
Desigur, avem de-a face cu obișnuitul mumbo jumbo conspiraționist. Dar chiar și aceste forme paranoice de narațiune sunt reprezentative pentru ceva: importanța uriașă pe care o are Shakespeare în cultura populară globală. La urma urmei, câți autori au fost comparați cu Dumnezeu, așa cum poetul romantic Coleridge l-a comparat pe Shakespeare cu substanța infinită care este Dumnezeul lui Spinoza?
Una dintre explicațiile acestei complicate rețele de povești și teorii ale conspirației în care este prinsă posteritatea lui Shakespeare stă în puținătatea lucrurilor pe care le știm despre el. Majoritatea informațiilor sunt triviale: de pildă, o scrisoare din care reiese că se ocupa cu cămătăria. Sau că i-a lăsat prin testament soției „my second best bed” – cerință ambiguă care avea să dea bătaie de cap biografilor. Oare dramaturgul voia să-și insulte soția lăsându-i moștenire nu cel mai bun pat, ci doar „al doilea cel mai bun pat”? Sau acel pat avea o semnificație specială? Nici data nașterii lui Shakespeare nu este prea reală, de altfel, fiind mai mult o convenție. John Aubrey, unul dintre primii lui biografi, scria pe baza unor legende locale că era fiul unui măcelar. Cercetări ulterioare au arătat că tatăl său făcea mănuși.
În secolul al XVII-lea, când moare Shakespeare (pe 23 aprilie 1616), nimeni nu era interesat de vieţile autorilor contemporani. Dramaturgii și actorii erau desconsiderați cam ca telenovelele de azi. Aşa se explică de ce nici un biograf, în deceniile scurse după moartea lui Shakespeare, nu s-a gândit să discute cu rudele şi prietenii săi în căutarea de informaţii. Când primii biografi și-au manifestat interesul, începând din a doua parte a secolului al XVII-lea, era prea târziu. Iar ce s-a aflat era prea puțin. Atât de puțin, încât în curând oamenii au început să se îndoiască de existența lui Shakespeare. Pur și simplu, un ins cu o viaţă şi o ascendenţă mediocre precum ale sale (nu era nobil, nu avusese parte de o educaţie strălucită, nu călătorise în afara Angliei) era incompatibil cu o experienţă biografică precum cea „atestată” de textele sale. Ca atare, au început să fie propuşi diverşi candidaţi la rolul de autori ai scrierilor lui Shakespeare: printre cei mai importanţi, Francis Bacon şi Edward de Vere, conte de Oxford. Dar cum dovezi directe, evident, nu existau (deşi de-a lungul timpului diverşi entuziaşti le-au căutat într-un fel sau în altul), s-a recurs la acelaşi rezervor inepuizabil: piesele şi sonetele lui Will. Și cum era nevoie de mai mult decât montaje de citate, au început să fie inventate coduri secrete care s-ar ascunde în corpusul shakespearian şi care ar revela adevărul din spatele său.
Primul şi probabil cel mai notoriu – cel puţin în vremea sa – îi aparţine Deliei Bacon (1811–1859). Aceasta, o autoare ratată de proză şi de piese în versuri (în această ultimă calitate fusese totuşi recenzată pozitiv de către Edgar Allan Poe), cu o viaţă în linii mari neîmplinită şi nefericită, s-a autoconvins treptat că a descoperit secretul ultim al literaturii: în spatele lui Shakespeare s-ar ascunde Francis Bacon – și de fapt nu doar el, ci și Walter Raleigh, Edmund Spenser, lordul Buckhurst sau contele de Oxford. Deşi pretindea că pusese pe hârtie o demonstraţie laborioasă a acestei ipoteze, Delia Bacon a publicat doar un fel de prolegomenă a pretinsei demonstraţii, The Philosophy of the Plays of Shakspere Unfolded (1857), însoţită de o prefaţă a lui Nathaniel Hawthorne, care îi adresa aceste generoase cuvinte: „Delia Bacon a ucenicit multă vreme pe textele lui Shakespeare, văzând acolo ceea ce vedea toată lumea, dar la un moment dat a început să întrezărească, în străfunduri, sclipirea comorii ascunse. Această comoară fusese disimulată cu grijă, dar şi cu toate semnele şi indiciile la vedere, astfel încât să nu poată trece neobservată de epocile care i-au urmat şi care trebuiau să profite de bogata moştenire”.
Oricum, cartea cu demonstraţia propriu-zisă promisă de Delia Bacon a rămas nescrisă. Autoarea a murit nebună, după ce îşi tocase banii (oferiţi cu generozitate naivă de un sponsor) călătorind în Anglia pentru a da de urma dovezilor. În patria marelui bard stârnise consternare cerând ca mormântul lui Francis Bacon să fie deschis – spera să găsească acolo un manuscris cuprinzând dezvăluirile ultime în legătură cu farsa existenţei lui Shakespeare. Britanicii n-au luat în seamă excentricităţile americancei. Dar posteritatea ei s-a arătat mai încrezătoare. Așa se face că în 2011 s-a lansat un film cu buget de 30 de milioane, Anonymous, regizat de Roland Emmerich (Universal Soldier, Independence Day, Godzilla, The Patriot, The Day After Tomorrow etc.), a cărui teză e că piesele lui Shakespeare au fost scrise de Edward de Vere, conte de Oxford. Despre The Curse of Oak Island am vorbit deja. Pe teme asemănătoare pot fi citate și diverse thrillere, precum Codul Shakespeare de Jennifer Lee Carrell (tradusă la RAO în 2009).
Și cine le-ar putea-o lua în nume de rău, când de paternitatea lui Shakespeare asupra operelor sale s-au îndoit autori ca Walt Whitman, Mark Twain, Henry James, Sigmund Freud?
Opere
În română avem trei serii de opere complete Shakespeare. De fapt trei și ceva. O primă tentativă i-a aparținut lui Dragoș Protopopescu în anii 30-40 din secolul trecut. Despre traducerile lui Protopopescu, Mircea Ivănescu avea să spună ulterior că sună la fel de bine ca originalul. Însă anglistul n-avea să-și ducă proiectul la capăt. Era legionar și s-a sinucis în 1948 de frica închisorii.
O primă serie „completă”, în 11 volume, a fost editată între 1955 și 1963, în îngrijirea lui Mihnea Gheorghiu. (Pun completă între ghilimele întrucât corpusul operei lui Shakespeare a fluctuat în permanență; abia prin introducerea analizei computerizate în ultimele decenii s-a ajuns la identificarea relativ precisă a pasajelor scrise de Shakespeare în diverse lucrări în colaborare). Printre traducători figurează Tudor Vianu, Dan Botta, Ion Frunzetti, Ion Vinea, Dan Duțescu, Leon Levițchi, Dan Amedeo Lăzărescu, Tașcu Gheorghiu, Mihnea Gheorghiu însuși. Sunt nume mari, dar traducerile suferă de unele ajustări ideologice și, adesea, de un limbaj prea arhaizant-neaoșist. De văzut în acest sens transpunerile lui Gala Galaction sau St. O. Iosif.
O a doua serie completă a fost editată de Leon Levițchi între 1982 și 1995, la Editura Univers, în 9 volume. Este o primă ediție științifică propriu-zisă. Sunt preluate câteva traduceri din prima ediție, dar greul îl duc Dan Duțescu și Levițchi, doi traducători geniali.
În fine, cea de-a treia serie de opere complete este editată de George Volceanov. A fost inițiată în 2010 la Editura Paralela 45, fiind mutată după câteva volume la Tracus Arte (care a reeditat între timp și titlurile de la Paralela 45). A ajuns la volumul XIV, cuprinzând Regele Lear și Pericle (ultima scrisă în colaborare cu un cârciumar din Londra, George Wilkins). Următorul volum va cuprinde prima traducere a unei piese „pierdute”, Cardenio, inspirată de Don Quijote și a cărei paternitate a fost obiect de dispută de-a lungul secolelor (potrivit concluziilor celor mai recente, lui Shakespeare nu-i aparțin decât câteva pasaje). Ediția Volceanov este, fără îndoială, cea mai bună de până acum. Beneficiază de cele mai noi cercetări în domeniu, de introduceri competente ale unor scholars reputați, de o echipă de traducători excelenți. Și, nu în ultimul rând, de o filozofie a traducerii impusă de Volceanov: Shakespeare este tradus într-o limbă actuală, plină de neologisme și de argou contemporan. Vechile parafraze sub care erau ascunse măscările din original au dispărut. Nota bene, Volceanov a editat și un dicționar de argou al limbii române.
Romane inspirate de operele lui Shakespeare
La Editura Humanitas este în curs de traducere seria Hogarth Shakespeare. Proiectul, în care au fost implicați autori și autoare de primă clasă, presupune rescrierea pieselor lui Shakespeare sub formă de romane cu subiect contemporan. Au apărut până acum Shylock este numele meu de Howard Jacobson (după Neguțătorul din Veneția, trad. Dana Crăciun), O paranteză în timp de Jeanette Winterson (după Poveste de iarnă, trad. Vali Florescu), Pui de cotoroanță de Margaret Atwood (după Furtuna, trad. George Volceanov), Băiatul cel nou de Tracy Chevalier (după Othello; trad. Vali Florescu).
Urmează să apară în curând rescrierea după Macbeth făcută de norvegianul Jo Nesbø (apropo, Nesbø vine în România luna viitoare). În ce mă privește, aștept cu maximă nerăbdare prelucrarea lui Gillian Flynn (Obiecte ascuțite, Fata dispărută) după Hamlet, anunțată pentru 2021.
Apropo de Hamlet (probabil cea mai rescrisă/adaptată lucrare a lui Shakespeare), o variantă extrem de ingenioasă a produs Ian McEwan în Coajă de nucă (Polirom, trad. Dan Croitoru). Zic doar atât: naratorul este un fetus care nu-și refuză plăcerea unui pahar de vin de Sancerre „decanted through a healthy placenta” (placenta îi aparține mamei lui, care urmărește să-și ucidă soțul).
Romane inspirate de viața lui Shakespeare
Date fiind golurile din biografia lui Shakespeare, orice biografie, oricât de științifică, are un puternic caracter ficțional. Un biograf are la îndemână două soluții standard, pe care le va combina în proporții variate:
- să citească piesele și sonetele lui Shakespeare ca scrieri autobiografice, în care Shakespeare vorbeşte despre propria viaţă sub masca diverselor personaje: astfel, sonetele se transformă în confesiuni bisexuale, Hamlet se referă la fiul dramaturgului etc.
- să transfere asupra lui Shakespeare standardele timpului său: altfel spus, nu știm mare lucru despre Shakespeare, dar știm destul de bine cum se trăia în epocă, deci vom face din scriitor un exponent al timpului său.
Biografiile se transformă astfel într-un rebus completat cu câteva rânduri obligatorii (conținând puținele informații certe) și rezolvat în rest de fiecare după cum îl taie capul.
Așa se face că între biografii lui Shakespeare și romancierii care se inspiră din viața lui nu e mare diferență în ce privește aplicarea la realitate. Și unii, și ceilalți ficționalizează.
Nu întâmplător, primul dintre cei doi autori pe care îi prezint în continuare i-a dedicat lui Shakespeare și o biografie, și un roman. Este vorba despre Anthony Burgess. Romanul Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare, tradus de George Volceanov, a apărut în 2016 la Humanitas (ca și biografia). Romanul lui Burgess urmărește viața lui Shakespeare până în 1599, adăugând și un epilog cu ultimele clipe ale scriitorului. Nu se mulțumește să-și urmărească personajul din exterior, ci alege să-i reconstruiască viața interioară. Ceea ce pare o misiune imposibilă: cum să te încumeți să descrii gândurile unui geniu? (Borges a răspuns acestei întrebări scriind o povestire, „Everything and Nothing”, în care Shakespeare, deși dă naștere unor lumi și personaje nepieritoare, este doar un spațiu alb, lipsit de o conștiință proprie, în care rătăcesc cuvintele altora.)
Însă Burgess reușește (e drept, cu eforturi pe care le-a descris ulterior drept „almost haemorrhoidally agonizing”) printr-o combinație îndrăzneață de monolog interior și stil indirect liber. Rezultatul pare produs prin joncțiunea dintre James Joyce și Hunter S. Thompson. Shakespeare-ul lui Burgess nu este autorul ideal prezent în Hamlet, nu gândește în propoziții perfecte și în monologuri elaborate, ci este doar eul său biografic, rudimentar din multe puncte de vedere, cu capul traversat de frânturi de versuri și de dorințe sexuale. Burgess improvizează liber pe teme shakespeariene, descompunându-le și dându-le o puternică notă sexuală și argotică. Din fericire, traducătorul este tot George Volceanov, care reușește să aducă în română fără pierderi toate porcoșeniile originalului. Altfel, perspectiva lui Burgess este destul de misogină pentru standardele actuale (romanul a fost publicat în 1964). Anne Hathaway, soția lui Shakespeare, apare ca personaj integral negativ. Doamna brună (Dark Lady) din sonete se dovedește a fi o prostituată de culoare din Orient, care îi transmite sifilis (sugestia lui Burgess e că extraordinara creativitate de după 1599 a lui Shakespeare, ca și decăderea bruscă din ultimii ani, se datorează acestei boli, pe atunci mortale; altfel zis, face din Shakespeare un fel de Adrian Leverkühn, protagonistul din Doctor Faustus de Thomas Mann). În rest, și Burgess citește sonetele ca pe o declarație a bisexualității lui Shakespeare și-l pune în consecință să o ardă cu contele de Southhampton (dar și cu alții). În linii mari, romanul are pagini foarte bune, dar filozofia lui (aspirația către ideal vs constrângerile materiale, supica platoniciană obișnuită) și misoginismul sunt cam datate.
Viața secretă a lui William Shakespeare de Jude Morgan (trad. Adriana Voicu), publicată de curând la Nemira, urmărește cu aproximație aceeași perioadă ca Burgess. Dar, fiind mai recent, evită clișeele misogine ale acestuia. Anne Hathaway, de pildă, este privită mult mai comprehensiv și i se acordă un punct de vedere în cadrul narațiunii. Mai puțin literar decât cartea lui Burgess, dar cu o documentație mai actuală și mai bogată, cu o poveste mai ușor de urmărit, romanul lui Jude Morgan este o introducere excelentă în biografia lui Shakespeare.
