Cred că cel mai bine-ar fi să-ncep cu știrea: Wild Beasts sună altfel. Dacă amestecul de teatralitate, dorință și ennui de pe precedentele patru albume a fost, să zicem, o alambicată operațiune de seducție, Boy King s-ar prea putea să fie momentul confruntării cu realitatea, dimineața de după: Ne-au abandonat (variantă: Toți sunt la fel)!!! Basistul a spus-o moromețian: „Ultimul album (Present Tense, 2014, n.m.) era format din cîntece de dragoste. Ăsta e plin de cîntece despre futut”.
E oarecum ciudat, atunci, că prima piesă („Big Cat”) poate fi citită în cheie politică: asta sugerează clipul în care camerele de supraveghere omniprezente în Regatul Unit te filmează și-n pădure, montate pe copaci. Las’ că „big/fat cat” desemnează îndeobște un bancher sau un om de afaceri cu greutate, dar un ziar poartă titlul „Aligator Post”, iar un câine (sau un lup?) tulbură binișor ordinea spre final. Wild Beasts tot în falset aleg cel mai adesea să cânte și secția ritmică merge ceas, ca de obicei, dar clapa optzecistă care domină mai toate hiturile indie-pop ale acestei epoci se instalează autoritar după aproximativ o jumătate de minut - ea e cea care propulsează piesa -, iar vocea a doua, cea care îngână refrenul („Big cat, top of the food chain”) e nemilos procesată.
„Get my bang”, la rândul ei, amplifică senzația electroclash. Negativul monoton e ca un tricou din fibre sintetice purtat pe caniculă: artificial la atingere, foarte ușor de murdărit și leoarcă de transpirație. Nici versurile nu prea lasă loc de interpretări: „Not getting it right/Not getting it wrong/Just getting it o-o-o-oon/That’s how I get my bang”. Nu-i vorbă, un substrat libidinos e ușor de găsit în mai toate cântecele Wild Beasts, dar de data asta parcă-ți vine să fugi acasă și să faci un duș. Am mai avut impresia asta trecând, în nopțile de weekend, pe lângă crâșmele din Centrul Vechi al Bucureștiului, în vitrinele cărora se dansează „lasciv”: duhnește-a feromoni de te ia cu amețeală. „Get my bang”, „Tough guy” sau „Alpha Female” (de fapt, cam toate piesele din prima jumătate a albumului) „se dau la tine” cu nerușinare – distors, sintetizatoare, un strop de bas și de la capăt.
„Celestial Creatures”, amplasată chiar la mijloc, e mâna-ntinsă fanului luat pînă acum prin surprindere. A doua parte din Boy King, ce-i drept, continuă cam în aceeași manieră, dar măcar ai parte de ping-pongul vocal dintre exuberantul Hayden Thorpe și mai gravul Tom Fleming (din păcate, nu pe parcursul aceleiași piese, ca în albumele de până acum). Chitara nu mai caută să-ți rupă dinții, ci să te anestezieze progresiv, iar percuția R&B ușor întârziată face din „2BU” cel mai ușor de digerat cântec: rămâne chiar și-un pic de loc pentru niște chitară rece, să nu le fie de deochi! „Ponytail” scârțâie și miorlăie și se alintă distorsionat, „Eat Your Heart Out, Adonis” se joacă nițel cu sexualitățile pure și dure și cu topica, în vreme ce „Dreamliner” încheie domol și, parcă, vulnerabil un album care lasă impresia că-ți impune să cumperi o cinzeacă-două (și o cutie de prezervative) înainte de a-l asculta.
Un ascultător cu vechime poate găsi în Boy King destule motive să regrete piese mai subitle („Lion’s share”), unele mai ușor de plăcut („A simple, beautiful truth”) sau mai glumeț-curajoase („Brave Bulging Buoyant Clarvoyants” pare să vină dintr-o cu totul altă viață). E, de asemenea, adevărat că oamenii par să fi împrumutat manierisme ale unor trupe inferioare (Disclosure) sau să alerge pe culoare mult prea bine ocupate deja (St.Vincent). Dar poate că Boy King e un album „de tranziție” – e limpede că oamenii testează sunete și idei noi, cine știe cum or să se coaguleze ele? Sau poate că Boy King e, pur și simplu, ceea ce se numește „a grower”, un album care „crește” pe măsură ce-l asculți mai atent. N-ar fi pentru prima data când le iese trucul ăsta.
Foto: Tom Andrew / Domino Records
