Kornél Mundruczó este unul dintre regizorii invitați recurent la Wiener Festwochen / WF. Așa că nu a fost neobișnuit că ediția din acest an a festivalului vienez a găzduit premiera Parallax, cea mai recentă creație a regizorului maghiar, o coproducție a Proton Theatre (compania independentă din Ungaria pe care Mundruczó a fondat-o în urmă cu 15 ani împreună cu producătoarea Dóra Büki) cu mai multe instituții teatrale europene mainstrean, de la HAU Berlin la WF însuși.
Spectacolul se dezvoltă intersecțional la joncțiunea dintre traumă și identitate într-o poveste a trei generații, bunică, fiică și nepot, având ca spațiu unic de acțiune locuința bunicii, un apartament obișnuit de bloc din Budapesta (e amuzant de văzut cum apartamentul este caracterizat în funcție de privitor, de la „modest” la „pentru clasa de mijloc”). Până aici, pare că textul lui Kata Wéber și spectacolul lui Kornél Mundruczó seamănă cu Anatomia unei sinucideri, piesa lui Alice Birch montată de Katie Mitchell, despre trauma transgenerațională transmisă de-a lungul a trei generații de femei. Dar Parallax se duce în cu totul altă zonă.
Ceea ce ar putea fi o epopee transgenerațională este redus de către Mundruczó la un spectacol de două ore cu câteva scene definitorii pentru chestionarea identității evreiești și a celei queer, ambele victime istorice ale fascismului, acum marginalizate sau stigmatizate în Ungaria lui Viktor Orban (să ne amintim de concedierea profesorilor evrei din universitățile maghiare și de desființarea Universității Central Europene din Budapesta acum câțiva ani, cu justificări conspiraționiste despre oculta mondială a evreilor / Soros).
Spectacolul, provocator printr-o scenă de orgie homosexuală de peste 40 de minute, nu a fost și nu va fi prezentat în Ungaria, după cum spune Dóra Büki. Proton Theatre nu a primit în acest an niciun fel de fonduri din Ungaria, motivația având mai puțin legătură cu o posibilă marginalizare a lui Mundruczó (deși e mai cunoscut în Occident decât în țara natală), cât cu starea generală de degradare și tensiune din țara vecină. Pe acest fundal, a fost prezentat la WF Parallax (titlul trimite la diferențele de perspectivă atunci când un obiect este privit din unghiuri variate), un spectacol parțial hibrid, teatru – film, structurat în trei scene, urmărind câte un personaj din fiecare generație.
Imaginea bunicii Éva (Lili Monori) este inițial intermediată de ecrane cu o filmare close-up în spațiul ei domestic. Această primă scenă, din care ecranele dispar la un moment dat, dezvăluind pe scenă bucătăria & camera de zi a Evei, detaliază simptomele unui debut de demență senilă, cu mizeria tot mai accentuată a spațiului casnic, cu acțiunile și gesturile dezlânate, lăsate neterminate, ilogice. Un corp neglijat într-un spațiu neglijent, o ființă confuză, un pic speriată și extrem de vulnerabilă, Éva captează atenția, simpatia și empatia spectatorilor în această primă scenă aproape nonverbală.
Apariția Lénei (Emőke Kiss-Végh) cu o valiză în mână dă măsura fragilității maladive a Evei, care nu își recunoaște inițial fiica. Relația lor se încheagă în jurul discuțiilor legate de traiul zilnic, de hrană și curățenie, cu elemente naturaliste – un moment în care Éva se scapă pe ea, iar Léna încearcă să o curețe, nereușind decât să se murdărească și ea, pare mai dificil de privit decât infanticidele din spectacolul Medea’s kinderen al lui Milo Rau.
Dar Léna, care locuiește la Berlin cu fiul ei, Jonas, are un scop pentru care a venit acasă. Pentru a-l înscrie pe Jonas la școala evreiască, ea are nevoie de o declarație că mama sa este evreică. Mai mult, Éva ar urma să fie decorată ca supraviețuitoare a Holocaustului, ceea ce i-ar aduce și o sumă de bani care ar ajuta-o pe Léna să se descurce mai bine după divorț. Și în timp ce Léna consideră că banii i se cuvin ca o recompensă pentru o copilărie traumatizantă în compania unei mame traumatizate de război, Éva nu vrea să accepte medalia, nici să se declare evreică. De aici încolo începe propriu-zis spectacolul.
„Nu mai vreau să fiu pe nicio listă”, susține Éva, pentru care înregistrarea ca evreică a mamei sale a fost o greșeală care a afectat-o direct. Nu vrea să fie definită de identitatea evreiască, nici de Holocaust, nici să fie privită ca o victimă pentru că ea trăiește în prezent, nu în trecut. Ceva mai târziu, nepotul devine un tânăr adult va spune și el același lucru cu referire la identitatea sa de gen: „Nu vreau să fiu definit de asta”. La mijloc, între ei doi, Léna își caută propriul spațiu de confort identitar ca mamă singură într-o țară străină, unde nu se simte definită de nimic. Scena se încheie în forță cu Léna care, rămasă singură în bucătărie, este aproape înecată de o inundație. Robinetul de la chiuvetă, aparatul de aer condiționat, dulapurile, tavanul se transformă în conducte din care apa țâșnește furioasă, lovind-o pe Léna care, învinsă, i se predă. Întinsă pe masa de bucătărie, femeia pare biciuită de valurile de apă minute în șir. Un trecut care agresează, strivește, căruia nu poți să i te opui.
A doua scenă puternică din spectacol apare în povestea nepotului Évei. La maturitate, Jonas (Erik Major) se întoarce în casa din Budapesta a bunicii pentru participa la funeraliile acesteia. Ajuns cu o zi mai devreme, își invită acasă un prieten gay, care aduce cu el încă trei bărbați, astfel că în scurt timp începe o orgie homosexuală. Actele sexuale sunt explicite, chiar ostentative, cel mai retras dintre ei fiind însuși Jonas, care nu se împacă prea bine cu propria identitate de gen. Ca și bunica sa, dar pe alt plan, lui Jonas îi este prea strâmtă circumscrierea într-o identitate și refuză, în felul lui, „să fie pe o listă”, să fie etichetat.
Orgia este o parte importantă din spectacol, peste 40 de minute de nuditate și sex, dar prilejuiește și reliefarea escaladării homofobiei în prezent, atunci când unele dintre personaje se dovedesc a fi din mediul elitist al Ungariei, un profesor universitar și un ministru. Ambii au motive să își ascundă adevărata identitate de gen, unul pentru că crede că maghiarii nu sunt încă pregătiți să accepte o persoană queer într-o funcție publică, altul pentru că își blurează preferințele sexuale cu o căsătorie convențională. Scena este în același timp amuzantă și consistentă în idei. Dacă nu stânjenește – și nu o face – este datorită jocului admirabil al actorilor, dezinvolt și natural, remarcabil mai ales la actorii cu corpuri în afara standardelor de frumusețe (absolut uimitor Roland Rába, căruia îi revine rolul activ în mai toate actele sexuale pe care le execută cu o nonșalanță dezarmantă).
Mundruczó folosește filmarea și proiecția ei în timp real pentru a o portretiza pe Éva, singurătatea și alunecarea ei în demență, dar renunță la camera de filmat după vreo 20 de minute, preferând scene live cu puternic impact vizual, de la agresiunea apei asupra Lénei, ca o formă de tortură emoțională, până la sex party, provocatoare atât prin reproducerea actelor sexuale, cât și prin durata ei.
Ceea ce pare însă a analiza Mundruczó aici este modul în care de la un punct încolo, identitatea, oricare ar fi ea (cele două din spectacol au doar cu titlul exemplificativ), devine o închisoare pentru spiritul uman. Este o temă care apare în cultura occidentală într-o etapă în care discuția despre drepturi, toleranță și echitate socială a înregistrat acolo niște victorii concrete și se încearcă o normalizare (de exemplu, se renunță la cotele de gen, acolo unde au fost impuse, considerându-se că egalitatea de gen se va produce acum de la sine). Identitatea oferă o protecție, dar forțează și înscrierea într-un tipar, reducând persoana la un șablon (de exemplu, tema apare în American fiction, film nominalizat în acest an la Premiile Oscar).
Spectacolul lui Mundruczó este una dintre puținele producții est-europene care abordează identitatea în acest fel, ca pe o limitare a personalității, deși în Europa de Est nu s-a ajuns la o destigmatizare a identităților vulnerabile care să determine schimbări majore în mentalul colectiv. Dar și în Occident, situația drepturilor rămâne fragilă, căci lucrurile nu se rezolvă odată pentru totdeauna, după cum dovedește recenta ascensiune a extremei drepte în Parlamentul European, care impulsionează discursul anti-imigranți și rasist și resuscitează ideea de familie tradițională. Cred că, din punctul ăsta de vedere, spectacolul lui Mundruczó și Kata Wéber este vizionar pentru că pune problema identității captive în avans față de stadiul în care este acum discuția pe acest subiect în Europa de Est.
Cu actori absolut senzaționali, de la Lili Monori la Roland Rába, Parallax este un spectacol inteligent despre complexitatea personalității umane și refuzul de a fi prizonierul etichetelor, dar și nonșalant de dezinhibat care la Wiener Festwochen, cel puțin la reprezentația la care am asistat, a stârnit de-a dreptul urale. Spectacolul se află într-un turneu european, informații aici despre reprezentații și bilete.
Parallax
de Kata Wéber și actori
Regia: Kornél Mundruczó
Dramaturgia: Soma Boronkay, Stefanie Carp
Colaborator artistic: Dóra Büki
Decor: Monika Pormale
Costume: Melinda Domán
Lumini: András Èltetö
Muzică: Asher Goldschmidt
Coregrafie: Csaba Molnar
Cu: Lili Monori, Emőke Kiss-Végh, Erik Major, Roland Rába, Sándor Zsótér, Csaba Molnár, Soma Boronkay
Fotografia din deschidere este realizată de Nurith Wagner Strauss.
Deplasarea la Wiener Festwochen a fost susținută de Forumul Cultural Austriac și Oficiul Național de Turism al Austriei.
