Dincolo de cagule colorate, săruturi queer și dezbateri inconfortabile, Wiener Festwochen, curatoriat în acest an de Milo Rau, are o selecție de lucrări performative – teatru, operă, muzică cultă, performance – cu abordări neconvenționale, care provoacă formatele performative și răstoarnă status-quo-uri (Florentina Holzinger cu nuditate, sex lesbian și masturbare într-o operă catolică, Sancta – câteva imagini aici; prima operă despre minerit în Congo, Justice, creată de Milo Rau, Fiston Mwanza Mujila, Hèctor Parra; auto-mutilările Angelicăi Liddell în Liebestod etc.). Unele dintre aceste spectacole incisive îi aparțin lui Milo Rau. Nu i-am văzut spectacolele de operă, Justice și La Clemenza di Tito, dar Copiii Medeei / Medea's kinderen, recenta sa premieră teatrală, este unul dintre hit-urile festivalului. Și în stilul lui Milo Rau, este un spectacol intens provocator mental, vizual și emoțional.
Pornind de la mitul Medeei, Milo Rau face un reenactment investigativ asupra unui caz contemporan de infanticid (Belgia, 2007), jucat integral de copii cu vârste între 8 și 12 ani (în reprezentația văzută, aceștia au fost Anna Matthys, Emma Van de Casteele, Jade Versluys, Gabriël El Houari, Sanne De Waele, Vik Neirinck). Cadrul general al spectacolului este un teatru filtrat prin ochii copiilor, care își exprimă opiniile atât despre povești, cât și față de spectacol, repetiții și tehnici actoricești, în formule care variază de la perspective inocente și emoționale până la discursuri cu tușe academice (de exemplu, comparații de structuri dramaturgice între textele lui Eschil și Așteptându-l pe Godot de Beckett), în mod evident peste capacitatea lor de analiză și expresie.
Copiii devin astfel portavoce a unor discursuri despre actul teatral, iar discuțiile lor, dezarmant de firești, dând o puternică senzație de spontaneitate, nu au scăpat de critici (că ar reprezenta, de fapt, perspectiva lui Milo Rau). Cred însă că miza acestor scene se află un pic în altă parte, căci spectacolul glisează între reinterpretare, reenactment și reflecție. Pe lângă cadrul general, mai sunt aici o documentare a unui caz real, reprezentat prin ficționalizare, și o continuă reflecție asupra relației dintre artă și convenție și dintre realitate și autenticitate.
Medea's kinderen sparge niște granițe între convenția artistică și realitate, patinând în ambele sensuri. Prin răsturnarea structurii unui spectacol, prima scenă este un after talk (discuție postspectacol) relaxant, un pic haotic, pe care Peter Seynaeve, singurul adult și actor profesionist din spectacol, pare a-l organiza din mers, cu inerente stângăcii. Copiii vin pe scenă unul câte unul, relaxați (chiar cu părul ud, după duș) pentru a participa la o discuție care se încheagă încet, cu întrebări de rutină (despre cine mai vine la after talk), cu răspunsuri la întrebări care nu s-au pus, cu atenționări să se implice mai mult în discuție (de exemplu, să nu se mai joace cu telefonul), totul sub aura unei autenticități credibile. Nimic nu este șarjat, nu lasă să se întrezărească convenția, regia, repețiile. Și totuși, din când în când, copiii livrează idei filozofice despre text, concept de spectacol, tehnica de lucru, dramaturgie, spun monologuri sau cântă fără să iasă deloc din sfera firescului.
Acest tip de discuție, care rupe convenția teatrală, se va repeta de câteva ori în spectacol, lăsând publicul nedumerit în legătură cu autenticitatea acestor scene. Se stabilește astfel de la început un cadru confuz, în care realitatea și convenția se joacă una pe alta. Granițele dintre ele sunt blurate de mai multe ori. De exemplu, când se joacă scena culminantă, a infanticidelor, în care agresoarea și victimele sunt interpretate de copii, deși se știe că este o convenție, spectacolul este atât de realist jucat, cu elemente naturaliste – sunetele pe care copiii le scot atunci când sunt sufocați sau se îneacă cu sânge – încât asasinatele par reale, determinându-i pe unii dintre spectatori să iasă din sală.
Dar suprapunerea dintre realitate și convenție nu se oprește aici, căci după această scenă, când copiii revin la after talk, pot experimenta dezechilibre emoționale din cauza violenței scenei pe care tocmai au jucat-o. În reprezentația pe care am văzut-o, unul dintre copii are un atac de panică (se hiperventilează) discret, prin urmare situația îi este semnalată lui Peter Seynaeve de către un alt copil. Peter calmează copilul și discuția poate reîncepe. Aici, elementul realist, atacul de panică, este consecința unui act artistic, scena infanticidului, deci a unei convenții teatrale. Și totuși, nu m-am putut abține să mă întreb dacă copiii sunt încurajați să își manifeste liber emoțiile după scena omorurilor sau aceste reacții sunt regizate.
În discuții, micii performeri remarcă faptul că din teatrul antic lipsesc reprezentările copiilor și ale crimelor. Or spectacolul în care joacă ei va face exact asta, va reprezenta crime cu performeri copii. Și de la dorința lor de a juca din nou spectacolul, discuția neconvențională (tot o convenție, de fapt) alunecă ușor în teatru. Cortina se ridică și de aici încolo, arhitectura spectacolului devine hibridă, împletește pasaje filmate cu actori cu reenactment-ul acestora live pe scenă de către copii.
Primul video este o scenă cu Medeea (Lien Wildemeersch) salvându-l pe Iason de un dragon pe plaja din Oostende (în apropiere de Gent, unde a fost produs spectacolul). Copiii reproduc și ei scena, dar ceea ce pe ecran are amplitudinea epică convențională a basmului, pe scenă se resimte apăsător de agresiv. Celelalte filme ficționalizează scene documentate dintr-un caz real. Căci în stilul lui Milo Rau, povestea Medeei lui Eschil este reflectată într-un caz real contemporan, al lui Geneviève Lhermitte (în spectacol, numele este schimbat în Amandine Moreau pentru a-i permite regizorului să ficționalizeze), o femeie condamnată în Belgia pentru uciderea în 2007 a celor cinci copii ai săi pe fundalul unei relații deteriorate cu soțul ei.
În această poveste reală, rolul unui doctor (în spectacol apare ca Dr. Glas), care locuiește cu familia și o întreține, este cel puțin dubios. După crimă, Genevieve îl acuză de relații sexuale cu soțul său și de încercarea de a deveni intim și cu ea și copiii. Motivația ei pentru crime, după cum observă unul dintre performerii-copii, este de a-și proteja copiii de un posibil abuz sexual. Această situație reală se reflectă într-o replică a personajului ficțional Iason, care să plânge că nu își mai poate săruta sau îmbrățișa copiii.
Doctorul Glas (jucat în film de Dirk Crommelinck, care a lucrat la spectacol și ca child guidance) are și el un corolar în povestea imaginară, dragonul. Iar dragonul amintește un pic de satiri, însoțitorii lui Dionisos, niște făpturi jumătate om, jumătate cal sau țap. Și uite așa, simbolurile se împletesc organic pe toate cele trei planuri ale spectacolului, povestea mitologică a Medeei, cea reală, aici ficționalizată, a lui Genevieve / Amandine, și deconstrucția spectacolului de teatru.
Senele imaginare, bazate pe documentare, din viața lui Genevieve / Amandine, filmate cu actori, sunt preluate de la un moment încolo și jucate live de copii. Din nou, lucruri specifice adulților, aici emoții și atitudini, sunt transmise de către copii. Scenele sunt deopotrivă fascinante prin modul în care copiii joacă, prin subtilitatea interpretărilor, și confuzante, chiar deranjante pentru unii spectatori, din cauza unora dintre teme, inadecvate vârstei interpreților precum interpretarea bătrânului pedofil. Publicul este prins între jocul actoricesc matur al copiilor, dezarmant de autentic, și textele pe care aceștia le livrează, care depășesc capacitatea lor de reflecție.
Urmează scena infanticidelor, în care Jade Versluys o joacă pe mama criminală, care își ucide copiii unul câte unul, tăindu-le gâtul. Jade este ajutată să mute cadavrele de către Peter, care filmează îndeaproape omorurile, făcând close up pe gâtul victimelor. Când lasă camera ca să care cadavre, Peter o fixează pe câte un detaliu simbolic – ochelarii unuia dintre copii, o cutie de suc, un televizor pe care rulează desene animate. Infanticidul se repetă de cinci ori, cu mici variații. De exemplu, unul dintre copii este întâi sufocat cu o pernă și poate că nu este întâmplător că la reprezentația pe care am văzut-o, interpreta acestui copil este cea care face atac de panică.
Ceea ce îngrozește în această scenă mai mult decât reprezentarea crimelor, impecabilă tehnic, sunt durata și dinamica ei, ambele realiste. Crimele durează atât cât ar fi nevoie și în realitate ca să se înfâptuiască, acțiunea este neregulată, lentă, cu pasaje zvâcnite violent. Actul înjunghierii e dificil, se ratează uneori, este stângaci sau incomplet, necesită efort. Toate astea oripilează. Senzația de rău este amplificată de detaliile pe care rămâne fixată camera, obiecte care aparțin micilor victime și care configurează spațiul domestic și legătura lor cu cea care îi ucide, cu adultul în care ar trebui să aibă cea mai mare încredere.
De altfel, în tentativa de after talk real (doar 5 minute), Milo Rau face o precizare care explică spectacolele în care s-a concentrat pe violență (Family, dar și La Reprise și toată seria de teatru antic în spații de conflict precum Oreste la Mosul). Este vorba despre faptul că violența se produce în spațiul casnic, între membrii unei familii sau între oameni care sunt apropiați, care trăiesc împreună, și în asta consistă oroarea, nu în detaliile macabre ale actului criminal în sine. Nu explicitarea violenței, realizată cu măiestrie tehnică, este înfiorătoare pe scenă, ci faptul că ea apare în locul în care ar trebui să ne simțim în siguranță și din partea celor în care avem încredere.
După această scenă solicitantă, copiii și Peter revin în cadrul after talk, la discuția analitică și la exprimarea emoțiilor deopotrivă. Ca și în scena de deschidere, copiii livrează idei complexe, dar și cântece (impresionantă o variantă la Dans les yeux de ma mère de Arno). Unul dintre copii întreabă dacă Dirk, interpretul pedofilului Dr. Glas, va ajunge totuși la discuție, după ce la început li se spusese că va întârzia puțin. Peter răspunde că nu, iar copila trage concluzia că Dirk a fost prezent în spectacol, chiar dacă nu a fost fizic pe scenă, „exact ca Godot”. Și acesta este finalul spectacolului. Răul (pe care-l joacă Dirk în film) este prezent printre noi, chiar dacă nu îl vedem. Iar perspectiva copiilor, a inocenței, este un catalizator bun pentru a-l scoate la lumină.
Milo Rau vorbește despre un teatru în care copiii își găsesc vocea, dar o face punându-i să repoducă reflecțiile sale proprii asupra teatrului, inclusiv cu note autoreferențiale. Ca și scena infanticidelor, asta a deranjat o parte din public, care l-a acuzat de falsitate. Sensibilitățile fiecăruia trebuie respectate. Însă oricât de realist și naturalist ar fi fost făcute crimele, erau evident convenționale, ca și reflecțiile mature ale copiilor. Și totuși, convenția este relativizată când unul dintre copii, analizând procesul de lucru, spune că „s-ar fi așteptat să primească un text scris”. Cât este autentic și cât este regie în acest spectacol rămâne, până la urmă, un mister. Cred că unul dintre cadrele ample ale spectacolului este de a crea o sinonimie între realitate și convenție, între viață și artă, între reflecția în plan personal sau public și reflecția pe scenă, folosind arta în sens concret ca un vehicul pentru dezbateri. Și asta nu este deloc puțin.
Dar cea mai mare calitate a acestui spectacol este performanța actoricească uluitoare a copiilor, care susține arhitectura dramatică. Fără abilitatea lor de a jongla cu autenticul și convenția, spectacolul s-ar prăbuși. Milo Rau și echipa sa au făcut aici o muncă remarcabilă.
Spectacolul se află în turneu european. Datele reprezentațiilor și bilete aici.
Copiii Medeei
Cu: Peter Seynaeve / Lien Wildemeersch, Anna Matthys / Juliette Debackere, Emma Van de Casteele / Ella Brennan, Jade Versluys / Bernice Van Walleghem, Gabriël El Houari / Aiko Benaouisse, Sanne De Waele / Helena Van de Casteele, Vik Neirinck / Elias Maes
Concept & regie: Milo Rau
Dramaturgie: Kaatje De Geest
Scenografie: ruimtevaarders (Karolien De Schepper, Christophe Engels)
Recuzită: Joris Soenen
Costume: Jo De Visscher
Light design: Dennis Diels
Video design: Moritz von Dungern
Sound design: Elia Rediger
Acting coaching: Peter Seynaeve / Lien Wildemeersch
Child guidance: Dirk Crommelinck
Producător: NTGent
Coproducători: Wiener Festwochen, La Biennale de Venezia, ITA - Internationaal Theater Amsterdam, Tandem - Scène nationale (Arras Douai)
Fotografia din deschidere este realizată de Michiel Devijver.
Deplasarea la Wiener Festwochen a fost susținută de Forumul Cultural Austriac și Oficiul Național de Turism al Austriei.
