Who is America?
Într-una dintre cele mai coșmarești secvențe din Who is America, guvernatorul republican Jason Spencer aleargă în fundul gol cu spatele, strigând ‘America!’, în încercarea de a amenința un ipotetic terorist cu transformarea bruscă în homosexual. Britanicul Sacha Baron Cohen e cunoscut pentru personajele lui scandaloase (Borat, Brüno, Ali G, Aladeen), în care caricaturizează mafioții est-europeni, dictatorii islamici și alte minorități geografice; cu toate astea, parcă nimic nu ar fi putut anunța absurdul pe care reușește să-l scoată la iveală în Who is America, o colecție de scheciuri cu diverse persoane publice americane cu viziuni excentrice (susținătorii familiei tradiționale, politicieni care susțin ca armele să fie introduse până și în școli, xenofobi, homofobi etc). Primele episoade au stârnit atât de multe reacții, încât au generat scandaluri publice și demisii. Inclusiv a lui Spencer.
Pentru asta, Cohen se folosește de mai multe personaje inventate, în pielea cărora intră cu ajutorul machiajului: de pildă, Dr. Nira Cain-N’Degeocello (un suporter al lui Hilary Clinton, un fel de caricatură a corectitudinii politice, care călătorește prin SUA ca să promoveze valorile liberale), Gio Monaldo (un milionar italian cu apucături filantropice) și Erran Morad (israelian specialist în terorism). Deși toate situațiile pe care le forțează într-un fals reality show au un aer puternic de butaforie, foarte puțini dintre americanii pe care încearcă să-i păcălească Sacha Baron Cohen se prind; dintre ei, probabil cel mai dulce e Bernie Sanders, fostul candidat la președinția SUA, cu un aer blajino-politicos, privind cum Cohen încearcă să reinventeze matematica.
Bufoniada lui Cohen e incredibil de veninoasă - cu toate că oferă satisfacția (temporară, să-i zicem) de a-i vedea în ipostaze umilitoare pe guvernatori cretini, rasiști, homofobi, xenofobi șamd, nici metodele lui Cohen nu sunt mai puțin blamabile. Scoase din contextul salvator, avatarurile lui Cohen sunt ele însele foarte la limită. În episodul 3, Cohen organizează o șaradă halucinantă în care niște bărbați își pun vaginuri false, încercând să atragă într-o grădină de vară imigranți violatori. Emily Nussbaum de la New Yorker are dreptate când scrie că majoritatea farselor lui Cohen din Who is America nu depășesc nivelul unor comentarii de tipul 4chan sau Reddit. E reductiv să presupui că asta e America - e doar o bucată pe care Cohen alege s-o arate așa. Implicit, făcând asta, efectul e oarecum invers, pentru că funcționează ca o oglindă întoarsă către sine. Altfel, serialul e un fel de Punk’D în era fake news-ului.
Sharp Objects / Obiecte ascuțite
Adaptat după romanul cu același nume al lui Gillian Flynn (autoarea bestseller-ului Gone Girl), Sharp Objects e un thriller gotic despre traume personale care afectează o întreagă comunitate. Jurnalista Camille (Amy Adams, excelentă) se întoarce în Wind Gap, orășelul ei natal din Missouri, pentru a investiga uciderea unei fetițe și dispariția alteia. Traumele, însă, sunt în altă parte, pentru că istoricul familiei lui Camille e foarte încâlcit (o mamă posesiv-burgheză - jucată de Patricia Clarkson, un tată absent, o soră care a murit în circumstanțe suspecte), iar Camille preferă să-și amâne prezența acasă, bând și adormind în mașină. Trupul ei e plin de cicatrici făcute cu acul, care formează tot felul de cuvinte auzite în casă, din adolescență și până în prezent.
Dincolo de povestea care e plină de răsturnări de situație, regizorul canadian Jean-Marc Vallée face o versiune impresionistă a lui Big Little Lies. Practic, toată mini-seria e construită pe niște flashback-uri care încep mai degrabă ca niște glitch-uri - licăriri disparate de memorie, căpătând mai apoi o formă distinctă. În conacul gotic al familiei sale (parcă desprins din Stoker), cu tapet pastelat și iz de băutură distilată, în care un ventilator plimbă aerul dintr-o parte în alta, o căsuță de păpuși în miniatură stă pe o masă, deranjată de câte un membru al familiei. Fantoma unei oarecare vrăjitoare care fură copii și îi duce în pădure e pe buzele tuturor în oraș.
Cu toate astea, Camille nu caută neapărat un criminal, ci caută să afle mai degrabă cine este mama sa cu adevărat. Sharp Objects e de văzut nu numai pentru că explorează excelent felul în care niște crime pot destabiliza o comunitate mică americană, ci și pentru că portretizează lupta permanentă a celor care suferă de depresie și auto-mutilare.
The Handmaid’s Tale/Povestea Slujitoarei, Sezonul 2
Despre teocrația americană distopică din Handmaid’s Tale s-a vorbit mult când a apărut primul sezon din The Handmaid’s Tale. Cu toate astea, în sezonul 2 există și o ieșire propriu-zisă a cuplului Waterford în Canada - văzută prin ochii Serenei, ieșire care arată de fapt cât de mare era prăpastia dintre Canada liberă și Gilead-ul autoritar. E unul dintre punctele importante ale unui sezon struțo-cămilă, care a bâjbâit narativ între multele și eșuatele încercări ale lui June de a fugi, părând mai degrabă că n-a părăsit de fapt niciodată grădina casei, ci doar și-ar fi imaginat toate astea.
Nici până acum nu e clar până unde se întinde de fapt Gilead și cum a putut să fie contaminat atât de ușor de ideile extremiste; și, deși mai apar câteva flashback-uri cu America de dinainte de schimbarea de regim, ele nu sunt neapărat concludente pentru the bigger picture, ci mai degrabă pentru evoluția unor personaje. Un alt punct important e legat de solidaritatea feminină - realizatorii insistă și mai mult pe ceremoniile religioase scabroase, care instituționalizează violul, ca mai apoi să le ofere personajelor sale feminine niște episoade de vendetta (evidente crowd-pleasers). Per total, o lipsă foarte gravă de idei care pare să fi îngropat un serial feminist important doar din dorința de a-l lungi.
