„The Whaler Boy”, debutul rusului Philipp Yuryev, urmărește cu tandrețe și cu umor aventurile stranii ale unui adolescent din izolata Peninsulă Ciukotka, îndrăgostit de o videochatistă americancă. Câștigător al Trofeului Transilvania la TIFF – și disponibil pe TIFF Unlimited –, filmul e poate cea mai plăcută surpriză venită din Rusia de la „Leto” al lui Kirill Serebrennikov încoace.
Primele 10 minute ale filmului ne arată cam ce poate Yuryev în spatele camerei. Indiciu: poate mult. Adică să străbată jumătate de glob grație unui racord fulgerător, dintr-un bordel jerpelit pierdut pe o alee a Detroitului până în pusta Strâmtorii Bering, dar și să ne plimbe la galop printr-un întreg raion de cinema: pulsând sub lumini extravagante și strecurându-se printre fete despuiate, filmul începe ca o fantezie promiscuu-onirică marca Gaspar Noé, apoi ne oferă niscaiva transcendență la contactul cu vastitatea pustiului rusesc, care evocă un mix de Terrence Malick și Jia Zhang-ke, cei mai fideli ghizi într-ale depărtărilor. Deja un semn rău pentru cei care se știu pasionați de etichete, fiindcă tot filmul pare născocirea unui creator dornic să culeagă câte puțin din toate părțile, fără program și fără prizonieri: o încropeală de referințe și stiluri care, surprinzător, nu dă cu virgulă.
De altfel, ar trebui ca acestei camere de filmat, mânuite de Mikhail Khursevich și Yakov Mironichev, să i se consacre spațiul alocat de-obicei poveștii, personajelor și tuturor acelor elemente de neocolit în cinemaul mainstream, care adoră să fure show-ul din prima. Căci camera respectivă nu are stare, momindu-ne cu un ditamai arsenalul de postúri: aici filmează de la înălțime, cocoțată pe-o dronă, aici țintuiește lucruri aflate în mișcare, ca într-un tablou, aici se apropie cu pași abia disimulați, ținută pe un umăr care tremură și nu se sfiește s-o arate. Un lucru e sigur: Yuryev e interesat de compoziție și cadraj (noțiuni cam suspect-elitiste într-o mare de filme preocupate doar să povestească), presărând prin imaginile sale atenția unui plastician pentru care partea vizuală e perdea de fum și portal către o altă lume, rând pe rând. De altfel, ce e acest format 4:3 al filmului, dacă nu chiar imboldul explicit de a te apropia cât mai mult de aspectul tabloului clasic? E de spus aici că filmul arată frumos, poate prea frumos – și, în ciuda schimbărilor sale bruște de viteză, a zbuciumului care se cuibărește uneori în mijlocul cadrului, înlocuind pe repede-înainte un statism contemplativ, produsul final nu reușește să se descotorosească până la capăt de senzația unui manierism cam apăsat, a formei de dragul formei. A unor lecții învățate pe de rost, care mai au până să înflorească.
Să-l rezumăm, deci, la o tentativă mai mult sau mai puțin izbutită de a placa substanță pe un schelet care se mișcă artificial, împins de la spate? Cum-necum, adevărul e că Yuryev încearcă ceva, iar acest ceva nu-i chiar de colea: mai precis, să recreeze lumea – cu distanțele, tensiunile și pasiunile ei tânjitoare – folosindu-se exclusiv de mijloacele cinemaului. Jos pălăria, într-atât de rară – de specifică unor pionieri care cândva credeau nebunește în acest medium – a devenit pretenția ca montajul să reunească, într-un șoc, două regiuni aflate la mii de kilometri, sau ca locul și modul în care plantezi o cameră în mijlocul unui decor să traducă percepțiile deformate ale unui copil asupra lumii. Sunt niște exemple aleatorii culese din film, care exprimă însă o muncă veritabilă de cineast. Cu The Whaler Boy, Yuryev nu vine doar de departe, din capătul estic al marii Rusii, ci și de demult, de când interogații fundamentale referitoare la ce poate și ce nu poate un limbaj abia conturat – cinemaul – agitau mintea unor mari creatori.
Filmul e o bună metaforă pentru lumea de azi, care ne leagă și ne dezleagă, real și virtual, în feluri pe care încă n-am ajuns să le înțelegem sau să le explorăm pe deplin. Undeva între Her de Spike Jonze și filmele antropologice ale lui Chloé Zhao, se leagă aici un univers fragil, traversat deopotrivă de carcasele mamuților și de fibrele Internetului, ceea ce riscă să arunce totul în aer. Geografic, totul e sublim: extremitatea Rusiei, unde ne aflăm, e la o aruncătură de băț de America, și totuși pare complet pierdută într-un nicăieri fără sfârșit. Politic, totul e absurd: nimeni nu se înțelege cu nimeni, cele două tărâmuri, atât de asemănătoare în fond – Yuryev are intuiția briliantă de a insera confuzia reliefului aproape identic între două revelații narative –, devin tărâmuri de basm sau de infern, în funcție de cine vorbește. Sufletește, totul e complicat: fiecare încasează mai bine sau mai puțin bine fiorul primei iubiri, dar Lioșka al nostru (Vladimir Onokhov), care se îndrăgostește de fata de pe computer (Kristina Asmus), aproape că-și pierde mințile. E totuși ceva un pic forțat, un pic naiv în această legătură virtuală, care speră să zică mai mult decât arată – ca un comentariu socio-politic grav, autoinvitat la o masă unde până atunci trăncăneam liniștiți și ne simțeam bine. Dacă parabola nu se fâsâie, e pentru că Yuryev e stăpân pe mijloacele sale tehnice: logica fracturată a acestor locuri de frontieră, în care cu toții sunt înarmați până-n dinți și încordați până-n vârful degetelor, e ca un contrapunct comic al acestei drame duioase – și, paradoxal, mult mai reale – cu băiatul nostru, pierdut într-un sentiment pe care nu-l stăpânește și într-o comunitate prea izolată pentru a-l înțelege.
Să recapitulăm: Yuryev ne oferă, printr-un același pariu îndrăzneț, sentimentul unei lumi care se umflă și se dezumflă după cum cade lumina – uneori totul e prea departe, alteori totul e prea neîncăpător –, la pachet cu o questă sentimentală blajină și cu o odisee mitică a vânătorii de balene. Regretul meu? Că totul se desfășoară parcă prea pe repede înainte: într-un film de 1h30 regăsim o concizie atotcuprinzătoare, demnă de un Pawel Pawlikowski, drept pentru care nimic nu poate fi aprofundat, ci doar atins în viteză. De unde și impresia că Yuryev e parcă prea captivat de propriile imagini, prea atras de luciul lor seducător, prea aproape de mirajul spotului publicitar, unde totul e foarte curat. Autocomplezența nici nu cerea mai mult pentru a-și face apariția: când fiecare cadru vrea să ne vâre în ochi degetele unei idei, când reflecția se trezește captivă în reflexe de artă hipersemnalizată, suplimentul sufletului se pierde între două racorduri. Aștept noul film al lui Yuryev cu un amestec de curiozitate și îngrijorare, nădăjduind că nu va alege calea mai netedă și mai prietenoasă cu festivalurile, ci-și va continua căutările proprii, înzestrându-le cu un răsunet tot mai adânc.
