Sunt unele poeme pe care le citești (apropo, când ai citit ultima oară poezie?) și care se duc la fel de repede cum au venit. Și altele care-ți intră-n cap și nu mai scapi de ele, ba chiar ai impresia că lucrurile din jur încep să semene cu alea din poezie, sau că atunci când vorbești ai un pic de tot tendința să faci frazele să semene a versuri. Sunt cuvintele-alea așezate cum numai ele știu, ca să te mute o vreme în mintea altuia. Așa ni se întâmplă nouă, în redacție, după ce am ascultat Weather Poem. Adică ce-a ieșit la întâlnirea dintre textul lui Dan Sociu, tradus în engleză de Ioana Vlad și citit de Thomas Graves, muzica lui Cosmin Postolache și imaginea lui Cristi Brehui. Weather Poem, mai precis varianta audio-video a poeziei e interesant cum ne începem poveștile cu o descriere a vremii, din volumul Vino cu mine știu exact unde mergem (2014), e a doua piesă lansată de trupa Bolintin după versurile lui Dan Sociu, după Spre dimineață.
Așa că fixați-vă căștile sau dați drumul la boxe, apăsați play și-o să se-ntâmple totul de la sine.
E interesant cum ne începem poveștile cu o descriere a vremii
ca și cum am fi înțeles că primul lucru de spus despre noi
e că plouă, ninge, bate vîntul sau nu.
Sînt și povești care se petrec în afara vremii
dar e greu să le spui pentru că din păcate
aceleași povești se întîmplă și în afara memoriei.
E americanul ăsta, Brad Williams, considerat de experți
omul cu cea mai bună memorie. Poate povesti la comandă orice zi
din ultimii 30 de ani. Îl întrebi: ce a fost pe 7 noiembrie 1991
și-ți spune, după 5 secunde de privit în gol, la distanță – e ziua cînd Magic
Johnson a anunțat că e bolnav de HIV. Într-o marți. Cu o săptămînă înainte
fusese o mare furtună de zăpadă. Experții sînt din ce în ce mai convinși
că sediul memoriei nu e în creier, că amintirile sunt stocate în mișcările norilor
în curenții de aer, în vaporii de apă și în furtunile solare.
Mai mult, amintirile sunt produse de meteorologie
după legi și în scopuri obscure, dacă e să credem în scopuri și legi
într-un domeniu unde, ca să fac și o glumă, sîntem cam în ceață tot timpul.
Fiecare moment e creat de ploaie sau de vremea senină, pas cu pas, în detaliu.
Astăzi sînt 28 de grade în București, cerul e parțial noros și astfel cămașa mea roșie
e deschisă la toți nasturii, stau pe canapea și mă prefac că mă uit la campionatul de patinaj.
Mă prefac interesat de salturile chinezoaicei, fac toate gesturile necesare
să păcălesc vremea, să arăt că mă țin de program. Buza de jos mi-e puțin lăsată
și parametrii indică, cum se și așteaptă cerul noros de la mine, o ușoară excitație sexuală
provocată de picioarele frumoase ale patinatoarei, de sclipirea lamelor
pe cei 3000 de metri liniari de țevi din polietilenă prin care circulă un agent de răcire.
Chinezoaica mimează cu aceeași dedicație agenda vremii: ai zice că e toată acolo
pe patinele ei, și membrele i se supun cerului albastru din Nisa, de unde au fost dirijați
și violonistul, clarinetistul și pianista cînd au înregistrat interpretarea melodiei lui Schumann
pe care Chen Lu face acum opturi prelungi. La a doua rotație în aer a ultimului triplu axel
îmi dau seama că se întîmplă, îi văd privirea: s-a rupt. A ieșit de sub dominația vremii.
Ochii i se albesc, dar nu e nici albeața varului de pe copaci, primăvara sau albul animalelor polare
sînt două fîșii îngrozitoare de alb - prin contrast, albul patinoarului pare liniștitor de uman.
E amintirea reactivată a momentului cînd strămoșii ei îndepărtați au hotărît să abandoneze lumina
și ochii lor au început să se închidă încet, cîte un milimetru pe mileniu.
E în afara determinărilor macro sau cuantice, în afara fluxurilor energetice
dar și a oricărei reprezentări, prin imagine sau cuvinte sau logică matematică.
Sînt cu ea, acolo, în cutia strîmtă de lemn care te obligă să-ți miroși genitalele
și simultan la butoanele pianului meu de plastic colorat, cu văcuțe, de unde încerc să mă dezgrop.
Weather Poem
(traducere de Ioana Vlad)
It’s interesting how we start our stories with a description of the weather
like it would be self-evident that the first thing to be said about us
is that it’s raining, snowing, it’s windy or not.
There are also stories that take place outside the weather
but it’s difficult to tell them because unfortunately
the same stories happen outside memory as well.
There’s this American, Brad Williams, considered by the specialists
as the man with the best memory. If asked, he can recount any day
of the last 30 years. You ask him: what happened on the 7th of November 1991
and he tells you after 5 seconds of looking afar blankly– it’s the day when Magic
Johnson announced he has AIDS. On a Tuesday. One week before
it had been a great snow storm. The experts are more and more certain
that memory’s headquarters is not in the brain,
that memories are stored in the moves of the clouds
in the air drafts, in the water gas and in the solar storms.
What’s more, memories are produced by meteorology
following obscure laws and purposes, if we are to believe in purposes and laws
in a field which, to make a joke, is kind of foggy.
Every moment is created by rain or by the clear weather, step by step, in detail.
Today there are 28 degrees in Bucharest, the sky is partially clouded, and thus my red shirt
is completely unbuttoned, I lay on the couch and pretend to watch the figure skating championship.
I pretend being interested in the jumps of the Chinese, I make all the gestures necessary
to trick the weather, to seem on schedule. My lower lip is a bit lowered
and parameters show, as the cloudy sky expects of me, a slight sexual turn on
stirred by the beautiful legs of the skater, by the blades shine
on the 3000 linear meters of polyethylene pipes through which a cooling agent circulates.
The Chinese mimics weather’s agenda with the same dedication:
you would say that she is entirely there, on her skates
and her limbs conform to the blue Nice sky, from where there were controlled
the violinist, the clarinet player and the pianist as well
when they recorded the play of Schumann’s melody
on which Chen Lu now performs long eights.
On the second rotation of the last triple axel
I realize that it’s happening, I see her look: it has broken.
She got out from weather’s domination.
Her eyes whiten, but it’s neither the white of the lime on the trees in the spring
nor the white of polar animals
there are two terrible strips of white – in contrast, the white of rink seems comfortably humane.
It’s the reactivated memory of the moment when her old ancestors decided to abandon light
and their eyes started to close slowly, one millimeter per millennium.
It’s outside quantic or macro determining, outside energetic flows
but also outside any representation, through image or words or mathematical logic.
I’m with her, there, in the tight wooden box that forces you to smell your genitalia
and at the same time on the keys of my colored plastic piano
with little cows on it, from where I try to dig myself out.
